Am cutreierat Ardealul, din Haţeg în Bistriţa, momit de legenda civilizaţiei molcome şi superioare. Acest fălos popor descendent din Bathory, Szekely şi de Habsburg, scăldat în nobleţe, nu în sugiuc topit, ca oltenii piperniciţi şi negricioşi.

Să fi adormit pentru câteva minute, imediat ce am părăsit autostrada dintre Gilău şi Turda. M-am pomenit tremurând în picuri reci de năduşeală, speriat de claxoane, urlete, motoare turate; înecat cu fumuri de cărbuni arşi, păcură şi smoală clocotită.

În faţa mea, un autobuz vechi de măcar juma de secol, soios şi scorojit pe toate părţile, cum nici în anii copilăriei nu mi-a fost dat să văd la satele olteneşti.

Mă uit în jur la blocurile ce tuşesc funingini, bag de seamă şi vreo două intersecţii de drumuri strâmte, fără semafor – Autobuzul ăsta de epocă nu transportă cartofi pe vreun deal uitat de lume. Suntem într-un fălos oraş ardelenesc şi tocmai am descoperit transportul în comun.

Peisajul citadin a fost intens şi scurt, ca un shot de cianură. Pe marginea drumului îngust, au apărut căsuţe dărăpănate, din pământ bătătorit, şi magazii scundace. Toate fără grădini ori curte, cu ferestrele lipite de caldarâm.

La cât de încet se mergea printre gropane, aveai timp să te uiţi la televizorul fiecăruia, să-i cercetezi bucătăria, să-i numeri îmbucăturile de mămăligă; până rămâneai cu stânjenitoarea senzaţie că locuiţi împreună.

Asfaltul vălurat şi cariat s-a cufundat într-o uliţă de praf leșietic. Ne-am oprit la barieră; aşteptam să ne taie calea o mocăniţă cocoşată, mai bătrână decât autobuzul toxic dintre blocuri. Ascultam cum toarce podişul, într-un nor de ţărână fină, când partenerul de drum a blocat uşile maşinii.

Le-am văzut iniţial silueta plutind în lumini difuze, deasupra nisipurilor zburătoare. Apoi le-au sticlit ochii, ca nişte cioburi de cobalt între tăciuni. Vocile smiorcăite, mâinile cleioase şi cadaverice prelinse pe parbriz. Dinţii multicolori şi lungi, îndesaţi sub buzele arse, împrejmuite într-o elipsă de marmeladă uscată.

“Domnuuu, ne daţi şi nouă un leeeu?”

Nu m-a surprins intima interacţiune cu etnia lesne de bănuit. Prezenţa lor a fost perpetuă, pe tot drumul Ardealului. Aveam impresia că am intrat într-o buclă spaţială: în orice direcţie aş merge, mă învârt în Strehaia mea oltenească.

Dar ăştia aveau ceva autentic, ingenuu – necurciţi, nestingheriţi, arătau ca la prima descălecare de pe măgar. Prea adevăraţi, prea ca la şatră!

Bariera se ridică, o luăm din loc cu inimile cât puricele. Vlad apasă spasmatic manetuţa de lângă volan cu podul palmei. Valuri de spumă se rostogolesc spre botul maşinii, întâmpinăm cu zâmbete largi mirosul de spirt. Mă gândesc tot mai nerăbdător la munţii din nordul Bistriţei, porţile Ardealului.

Dacă vă întrebaţi în ce zonă am descoperit peisajul descris:

Avem Zonă Metropolitană, avem ciorbă de salată, avem fala cea mai mare când strigăm darul mirilor la microfon. Şi avem prea multe mituri – Civilizaţia superioară ardelenească… Poate în alte locuri, în alte vremuri.