Am cutreierat Ardealul, din Haţeg în Bistriţa, momit de legenda civilizaţiei molcome şi superioare. Acest fălos popor descendent din Bathory, Szekely şi de Habsburg, scăldat în nobleţe, nu în sugiuc topit, ca oltenii piperniciţi şi negricioşi.

Să fi adormit pentru câteva minute, imediat ce am părăsit autostrada dintre Gilău şi Turda. M-am pomenit tremurând în picuri reci de năduşeală, speriat de claxoane, urlete, motoare turate; înecat cu fumuri de cărbuni arşi, păcură şi smoală clocotită.

În faţa mea, un autobuz vechi de măcar juma de secol, soios şi scorojit pe toate părţile, cum nici în anii copilăriei nu mi-a fost dat să văd la satele olteneşti.

Mă uit în jur la blocurile ce tuşesc funingini, bag de seamă şi vreo două intersecţii de drumuri strâmte, fără semafor – Autobuzul ăsta de epocă nu transportă cartofi pe vreun deal uitat de lume. Suntem într-un fălos oraş ardelenesc şi tocmai am descoperit transportul în comun.
Continue reading