Hotel Silva, Vatra Dornei – Asta văd în fiecare dimineaţă când ies pe balcon:

Mă simt ombilical legat de liniştea muntelui, cât timp hotelul este pustiu. Ieri m-am întâlnit cu o ceată de gnomi pleșuvi, scăpaţi o leacă prin putina cu prune. M-am rugat degeaba de zeii păgâni, nu cumva să înnopteze chelboșii la etajul meu.
Era trecut de 2 noaptea, când aud lovituri sălbatice în uşă.

Ce-am făcut, bă, nene? Am sforăit aşa de tare că mă caută lumea în toiul nopţii?
Bum-bum! pumni în uşă. Încearcă de vreo două ori şi clanţa, să se ştie că a venit cu scop precis şi n-are de gând să plece.

Deschid: Un bărbat scundac, pe la vreo 40 ş-un pic. Părea din turma pleşuvilor, dar n-am putut fi sigur. Pe timp de zi, i-am văzut doar îmbrăcaţi.

Se clătina alene în cămaşa albă de corporatist, prinsă câș în trei nasturi. Atât purta – jumate de cămaşă şi chiloţi. Din ăia cu material puţin; varianta bărbătească de tanga.

Mă priveşte nedumerit, cioflăie în gol de două ori, îşi face curaj şi ciripeşte:
– So-so-rin? Ă? Sorin?

Cheaun de somn, stau puţin să mă gândesc. Să fiu oare Sorin? Poate doar am visat că sunt Dani Corban, se poate întâmpla oricui. Să fiu, să nu fiu… băi, nu cred.
– Ăăă, nu. Aţi greşit camera.

Normal că nu mă crede. Se ridică pe vârfuri, ţinându-se aprig de uşă, încearcă să arunce câteva priviri în cameră, peste umărul meu.

– Sorineee? Eşti înun, înăut, înăunr… Eşti acolo, bre, Sorine?
– Nu e, domne! Vă spun sigur, sigur că aţi greşti camera.
– Da? Bine. Nopti bună!

Şi pleacă împleticit spre următoarea cameră. Jap! încă o stachie izbită-n uşă: Sorineee! Unde eşti, bre?!

Până am reuşit să adorm din nou, a verificat pleşuvul meu tot holul, după care am început să-l aud mai stins “Sor-sooo-ri-neee!”, semn că şi-a mutat căutările la un alt etaj.

Altfel, foarte frumos aici în Dorna. Oameni cuminţi, fără grabă, fără stres. Şi numa’ femei neprihănite, cu ochii mari, umezi şi inocenţi.