În urmă cu vreo trei ani, vine Domnișoara Punct, mândră ca o păuniță, să-mi arate poza asta:

Am încercat să-i împărtășesc entuziasmul, dar m-a trădat privirea de vițel abandonat în fața porții noi.
– E Inna, Pui!
– Hă?
– Inna, n-ai auzit de Inna?

Noroc cu Google, Youtube și alte minuni moderne care m-au informat (exhaustiv aș îndrăzni să spun) despre activitatea domnișoarei Inna. Puteam să-mi dau doctoratul în Inna, cel puțin în primul sfert de oră după izbăvirea documentării. Anul ăsta, ajung în fața televizorului de câteva ori.

Și, de fiecare dată, văd o reclamă cu doi tinerei care beau Cola și dansează în lift. Mi-a plăcut: energică, jovială, mult peste calitatea celorlalte reclame din calup. Mai, mai că m-a convins să pun gura pe zeama aia de varză îndulcită și înnegrită. Evident, habar n-am avut că domnișoara din lift este Inna. Când s-au prins cei din jur, au crezut că încerc vreun moft elitist, vreo fudulie de snobi: “Vai, ce să zic… Tu nu o știi pe Inna, asculți doar muzică clasică.”

Nici măcar. Nu ascult muzică clasică, nu m-a atras peste baladele anilor 70-90. Sunt doar uituc. În cazul cel mai fericit, doar uituc. Posibilă și vreo afecțiune neuronală care a driblat până acum toate testele psihologice la care am fost supus. Sunt convins că dacă mă uit la zeci de fotografii cu Inna, iar peste două zile nimerim la aceeași masă (absurdă ipoteză, dar presupunem), nu o voi recunoaște.

Este aceeași absurditate prin care trec atunci când verific ceasul, și secunda următoare uit ora indicată. Mă uit spre ceas, dar privirea mea nu se oprește la nivelul limbilor. Neooo, e o privire specială care îi pătrunde materia și lenevește acea clipă printre moleculele de zirconiu.
Sau atunci când domnișoara Punct îmi spune ceva si se șterg cuvintele pe măsură ce ajung între ciocănel și nicovală.

Să fie o limitare a memoriei auditive și vizuale? Să fie un filtru? Improbabilă explicație. Să zicem că nu mă interesează absolut deloc cine este și ce face Inna, de-asta o tot uit. Dar Domnișoara Punct îmi transmite doar informații de maximă importanță, cum să le pierd secunda următoare?!
M-a ajuns ramolirea, timpul se comprimă, tunelul rămas de parcurs se tot îngustează. Iar eu mă miciculez pentru a-i atinge capătul, cu ultima răsuflare.

Îmi imaginez viața ca două pâlnii cu gurile lipite la limita celor 30 de ani. Un fel de tub Venturi inversat. În tinerețe, totul este divergent, privești viața ca pe un efluviu infinit de posibilități. Te răsfeți puțin, suspendat în dreptul lipiturii de 30, până te agață sucțiunea tubului. Urmează partea convergentă, ultima.

Oare dacă asimilez imaginea Innei cu o pâlnie, o să mă descurc mai bine?