“Am găsit o altă mutră, iertaţi-mi cuvântul, pentru românii din stradă. Acum se bea de zece ori mai mult decât în vremea copilăriei mele, asta e dovedit statistic. Şi majoritatea celor de la ţară sunt umflaţi de alcool, pe cuvântul meu. S-a schimbat efectiv fizionomia. Din cauza alcoolului. Şi pe de altă parte, oamenii nu mai sunt mulţumiţi de viaţă. Oamenii nu sunt mulţumiţi de viaţă şi din cauza tranziţiei ăsteia care ţine de 25 de ani şi nu le aduce ceva bun” (Neagu Djuvara, 2014)
România se află pe un respectabil loc 5 european la consumul de alcool. În U.E. suntem pe 2, devansaţi de lituanieni. De ce DOAR pe locul 5 în Europa? Pentru că în statisticile astea nu apar vinurile, ţuicile şi pălincile fabricate artizanal în odaia ţăranului român. Nimeni nu poate calcula exact câte cazane şi pufoaice au fiert într-o noapte geroasă vasluiană.
Obişnuiesc seara să ies la terasele din cartier. Îmi place berea, în special aia rece, băută în linişte sub un tei de pe vremea ciobanului Bucur. Sunt atent la detalii, natură, oameni, jocul norilor; toate avantajele ieşitului la terasă. Mă interesează comportamentul uman, discuţiile vecinilor de cartier, particularităţile indivizilor ce au ridicat cartierele muncitoreşti bucureştene.
O anume prezenţă repetitivă mi-a atras îndeosebi atenţia. Nu vorbim despre aceeaşi personă, ci de un tipar. “O mutră” multiplicată şi personalizată prin semne superificiale, diferenţe minore date de o şaibă ascuţită, un dinte retezat, pomeţi arşi inegal de soare.
În rest, par o gintă numeroasă de clone. Aceleaşi trupuri uscăţele, puţin gârbovite, palme crăpate de muncă, gâturi zbârcite şi brăzdate ca un ogor de Bărăgan. Nu ştii unde e graniţa dintre bronz şi pământ, nici culoarea ochilor tulburi, pitiţi sub sprâncenele negre şi stufoase.
Dacă îi asculţi preţ de câteva secunde, descoperi acelaşi discurs, aceeaşi poveste. Uneori până şi vocile par rezultatul clonajului perfect.
Toţi se declară mulţumiţi, deşi viaţa nu i-a recompensat pe măsura îndeletnicirii. S-ar fi putut şi mai bine. Ar fi putut, prin priceperea lor, să răstoarne universul. Dar nu i-a lăsat sistemul. Totuşi, sunt mândri de conduita lor exemplară, de codul onoarei întotdeauna cu stricteţe respectat. Nu ca scârbele de directori, politicieni şi alţi şefuleţi.
Oamenii vin la terasă şi povestesc asta, mai mult sau mai puţin coerent, dar cu entuziasm şi convingere.
După care beau o bere. O SINGURĂ BERE. În doar câteva minute, transformarea suferită te lasă împietrit. Vocea se transformă într-un răget de măgar răguşit, nu mai reuşesc să articuleze două cuvinte legat. Nici cu ajutorul mâinilor nu mai pot comunica; le atârnă pe lângă corp ca braţele unor păpuşi de cârpă. În vreo 10-15 minute sunt pulbere! De la o singură bere.
Mă gândesc că o explicaţie rezonabilă ar fi lipsa ficatului. Probabil se mai află undeva o bucată de carne, pe trei sferturi moartă. Dar nu mai funcţionează, nu mai procesează. Tot alcoolul se duce direct în sânge şi în creier. Nu vorbim despre nişte neiniţiaţi care pun pentru prima dată gura pe bere şi se îmbată din autosugestie.
Sunt persoane trecute de 45-50 de ani, călite pe serpentinele vieţii. Învăţate să stingă un litru de Săniuţa cu unul de Unirea, după care să sape cel mai adânc şanţ, să ridice cel mai drept gard şi cel mai trainic bloc.
Nu li se pare ciudat fenomentul prin care acum sunt knockout de la o bere? Oare realizează că au băut o singură bere şi au plecat de-a bușilea? Câtă otravă au fost în stare să asimileze într-o jumătate de viaţă? Întrebări inevitabile dacă vizitezi, fie şi pentru câteva ore, orice cartier muncitoresc din Bucureşti.
