Acel moment când totul devine clar, când eşti convins că ţi-ai îmbibat neuronii în chintesenţa a tot ceea ce este, şi tot ce ar putea fi. Ai avea atât de multe de spus şi totuşi îţi lipsesc mijloacele. Încerci din răsputeri să scoţi prin orificii bulgărele de energie ce ţi-a crescut pitit undeva între atriul drept şi esofag.

Nu îţi găseşti cuvintele. Şi nu din cauza unei posibile intoxicaţii. Cuvintele s-au scurs spre baza stivei de memorie pentru că erau nedemne; depăşite de gravitatea momentului. Încă nu s-au inventat acele cuvinte potrivite pentru a-ţi exprima cu exactitate dibăcia gândului.

Ai parcurs labirintul cunoaşterii, ai descuiat falnice uşi de toţi îndepărtate şi neştiute. Uşi a căror clanţă pură, neatinsă, ţi s-a topit în palma incandescentă de providenţă. Şi ai ajuns la ultima uşă.

Ultima barieră între cel dintâi dintre pământeni şi adevărul absolut. Eşti aproape, cel mai aproape. Auzi pe gaura cheii foşnetul volutei divine, arcuindu-se din palma Creatorului spre podeaua ultimei încăperi.

Acea ultimă încăpere a labirintului, în care s-a adunat totul, lasând de cealaltă parte a uşii nimicul. Atingi clanţa, dar palma ţi s-a răcit. Încerci să îţi striveşti capul prin gaura cheii; sub presiunea portlandianului îngropat în granit să îţi lichefiezi un ochi şi să-l scuipi în camera adevărului.

Dar clanţa e prea groasă, uşa prea înaltă, gaura cheii prea îngustă, iar ochiul tău, imposibil de topit. Adormi resemnat, prăbuşit în genunchi. Te trezeşti mult mai târziu, într-o altă lume, umed şi rece, ca după un vis chinuitor. Câţiva centimetri de uşă afurisită au stat între tine şi adevăr. Poate data viitoare…