Nu că aş avea ceva cu taximetriştii…

A trecut mai mult de un an de la tragedia Colectiv. Am înţeles atunci, în efervescenţa emoţională, aproape orice părere despre subiect. Nu am fost de acord cu ele, dar le-am tolerat, gândindu-mă că psihicul nostru anchilozat în banalitatea cotidiană nu poate răspunde corect unui şoc. Nu putem funcţiona, fără antrenament dăm rateuri.

Aşa mi-am explicat la acea vreme toate teoriile imunde care au împânzit societatea, agăţând într-însele atenţia şi chiar aprobarea conaționalilor. Dar a trecut mai mult de un an, efervescenţele s-au stins, nivelul emoţiei a scăzut suficient cât să lase loc raţiunii. Am avut timp să legăm elementele într-un fir logic. Şi totuşi, s-a întâmplat noaptea trecută. Deja am pierdut numărul taximetriştilor convinşi de următoarea teorie:

– Fac ei ceva şi la alegerile astea, fac ei. Păi cum au înscenat atunci cu Colectivul.
Am mai trecut prin asta în alte n taxiuri, nu aveam chef, am încercat să extirpez partea bolnăvicioasă a dialogului.

– Eh, clar, fiecare încearcă să strângă voturi, să manipuleze…
Încercarea mea, evident ineficientă.
– Păi da cum? Aşa cum au făcut atunci cu înscenarea, cu Colectivul.
Oare tăcerea mea va împiedica dezvlotarea abominațiunii?
– Cum au făcut în Colectiv, au pus foc, au ars oamenii ăia.
Întrebare retorică. Abominațiunea creşte şi înfloreşte, chit că refuz să o hrănesc.

Taximetristul are vârsta mea, poate chiar mai mic. Predecesorii săi, stăpâni absoluţi ai covrigului, pasionaţi de politică şi conspiraţii, măcar puteau fi bănuiţi de ramolire. Ăsta tinerel, nu. Este vioi, aprig şi are convingeri.

– Bine, fie între noi, nu-mi pare foarte rău că le-au dat foc. Numai drogaţi şi satanişti acolo.
Şi vine momentul când simţi un gol în stomac, realizând în maşina cui te-ai urcat. Da, ţi-ai pus viaţa în mâinile unui posibil psihopat. Ce facem acum? Ne agăţăm disperaţi de primul crâmpei de logică, sperând că omul nu-i nebun, ci doar bătut în cap. Cu o duzină de pari, zilnic, tare şi apăsat.

– Eh, nu cred aşa ceva. Ce s-a întâmplat a fost un accident, fără urmă de îndoială. De ce ar înscena cineva?!
– Cum aşa ceva? Să ardă chiar aşa? N-are cum.
– Au mai fost cazuri. Zeci de cazuri, incendii în cluburi… Peste tot în lume. În SUA, în Japonia, nu doar la noi.
– Nu ştiu. Eu zic la noi. Asta a fost planificată de servicii. De SRI, de ăştia.
Buuun, a trecut glonţul. De data asta am avut noroc, este doar duzina de pari.

De dragul(??) conversaţiei am explicat preţ de multe, prea multe secunde cum nu are rost să planifici o asemenea acţiune doar ca să plece Ponta. Implici prea mulţi oameni, care oricât de SRI-işti ar fi pot să clacheze, să scape porumbelul, să elibereze monstruozitatea în presă. Să arzi zeci de oameni ca să-l schimbi pe Ponta?! Doar dacă eşti psihopat sau bătut în cap cu o duzină de pari. Zilnic, tare şi apăsat.

– Eşti naiv. Ăştia din SRI nu sunt oameni. N-au mamă, n-au tată. Fac orice şi nu află nimeni.

Nu că aş avea ceva cu taximetriştii…
Am trecut prin asta de n ori în tot atâtea taxiuri. Dar tinerelul de noaptea trecută a fost primul care a manifestat şi o totală lipsă de empatie. În rest, acelaşi dialog. După inutila mea încercare de a exclude varianta incendierii intenţionate, discuţia a lunecat spre maleficul Soros, trădătorul Cioloş, nemernicii din vest care vor să ne fure ţara. Şi ce bine era pe vremea lui Ceauşescu. Fără glumă, era cel mult de vârsta mea şi lăuda prosperitatea ceauşistă.

– Ne-au vândut ţara. Ăştia n-au mamă, n-au tată. Dacă urcă vreun sereist din ăsta la mine în maşină, nu mai pleacă pe picioarele lui!