Mi-am adus aminte de ACEST articol postat în luna iunie. Mai exact, de următoarele paragrafe:

“Toată lumea a pornit într-un galop nebun spre mormanul de bani; măcar siguranţă materială, dacă nu înavuţire. A venit noua epocă, cea a posibilităţilor, cea în care cu toţii aveam şansa să trăim ca vesticii atât de invidiaţi în filmele rulate pe video. A început vânătoarea celebrului “Să mă realizez în viaţă!”

Efectul: Am construit câteva vile de neam prost, am rulat câteva maşini germane la mâna a două şi a treia. Şi am reuşit “marea performanţă” de a ne mutila spiritual. Ne-am oprit şi dezmembrat toate motoraşele interne responsabile cu generarea spiritualităţii. Nu de alta, dar erau prea grele şi ne-ar fi împiedicat în galopul nostru nebun spre “M-am realizat în viaţă”.

De ce mi-au venit în minte cele două paragrafe, taman acum, într-un noiembrie călâi-băltos, volatil? Am strănutat de dimineaţă mai voiniceşte, am risipit ceţurile şi am văzut lumea cum se dizolvă şi curge spre neant, în exalații efemere.
Mi-am reamintit cele două paragrafe pentru că am avut dreptate. Suntem bucata de unt care se visează granit, într-o tigaie încinsă.

Foarte mulţi dintre noi nu ne mai aparţinem. Am ajuns goi, cu tot “solidul” intern devorat de ignoranţă. Am vrut să fim ca alţii, să-i imităm, să lingem bomboana prohodului la aceeaşi masă. Iar în timp, mesenii să fie tot mai puţini, bomboana doar a noastră – învingătorii, supravieţuitorii pururi înfipţi în jilțul din capăt.
De ce ar fi anormal? Pănă la urmă, nu asta e natura umană?

În niciun caz. Urmăm doar o falsă reţetă a succesului. Mai exact, reţeta falsului succes. Societatea noastră a ars prea multe etape şi a dorit să ţopăie de pe fundul mării direct în stratosferă. Suntem un morman de ţoale colorate, strălucitoare, înfofolind scheletul muced. Aspirăm la comportamentul rechinului din vârful lanţului trofic. Dar suntem nişte fâţe care ar mânca orice şi fac ospăţ din rahatul peştilor mai mari.

Vânătoarea celebrului “Să mă realizez în viaţă!” – Pe noi ne-a aruncat într-o temniţă a nimicniciei. Avem impresia că putem zburda liberi pe câmpii neţărmurite; până începem să ţopăim şi ne izbim capul de pereţii reci. Nu putem fi toţi vânători.

*desen de Pawel Kuczynski