La terasă în parc: mici, halbe, cărnaţi, muzică, muşte, flecăreală. Dubla 13 pe vara asta – căldură mare şi bere ieftină. Irosim filmul, cărăm inutil recuzita, fiecare încercare se topeşte noaptea într-un mâl leșios.
Trebuie să schimb terasa, parcul, oraşul, paradigma. Dubla 13 (încerc două per săptămână) m-a convins de frivolitatea gestului: Putem filma o viaţă, iar la final va rămâne muntele de maculatură în faţa muşuroaielor de mâl.
Ce caut şi nu găsesc? Orice. Pripăşit la umbra duzilor, golesc halbe şi aştept orice amănunt, orice secvenţă demnă de memorare. Iar noaptea, plec printre ultimii, de fiecare dată cu pelicula imaculată. Gol! Cum să te ridici, după a zecea bere, complet gol?
Să vă faceţi o idee despre hidoşenia producţiei, aşa arată o dublă din cele 13. Indiferent care:
După ora 17, încep să se ocupe mesele din juru-mi. Eu am venit primul, sunt poziţionat central şi îmi aştept butaforia. Toţi şi toate arată la fel. Ea, scundacă, negricioasă, cu burtică de veveriţă, şuviţe de nagâț, unghii pictate în aceeaşi paletă. El, de fiecare dată supraponderal, tuns scurt, foarte scurt, cu model adaptat vârstei – numărul dungilor, invers proporţional cu al anilor. O masă din trei are şi cărucior cu nou-născut. Sau, cum le place veveriţelor vopsite să-i zică, “bebele meu”.
Încep dialogurile intra şi inter-meseane. Voci identice, aceleaşi flexiuni şi intensităţi investite într-un lexic de 2-3 sute de elemente. Subiectele abordate îţi dau impresia de captivitate într-o buclă temporală. Indiferent încotro ai apuca-o, după câteva alergări bezmetice vei ajunge în beciul sufocant din care, chipurile, ai fi scăpat.
Şi mai dezarmant, de multe ori nici bezmetice nu-s. Măcar de ai rămâne cu nebunia, cu sălbăticia alergării, să nutreşti speranţa unei frunţi trosnite într-un trunchi secular, crescut în bucla evadărilor tale.
Toţi trudesc în acelaşi loc, au aceleaşi preocupări, pasiuni, mici bucurii şi probleme. Colega este o profitoare, o “şmecherită”, ignoră toate gesturile tale nobile. Tu vii la muncă mai devreme şi pleci mai târziu, lucrezi şi sâmbetele, fără iscusinţa ta, clar s-ar surpa șandramaua. “Scârbele” din conducere nu-ţi plătesc luna de concediu şi îţi fură din bonuri.
Iar tu, capul familiei, eşti un descurcăreţ care şi-a schimbat maşina, şi-a pus faianţă, a lipit hota cu scotch şi i-a transmis vecinului că-l bagă-n veveriţă dacă mai parchează pe locul ăla. Ştie el care.
După vreo 2 beri, creşte încrederea, se umflă penajul nagâţilor şi ceafa dungaţilor – încep discuţiile despre bunăstare. Noi ne permitem, noi dăm un ban pentru un loc în faţă. Am făcut nuntă cu 2 sute de invitaţi, botez cu o sută şi am tocmit lăutari; din ăia cu formaţie, nu dijei. Subiectul muncă plus familie (este o simbioză) ocupă în totalitate universul fonic al terasei, până la asfinţit.
Se apropie noaptea şi la mese rămân doar capii. Undeva, pe fundul puţului săpat în spatele retinei, s-a ivit o scânteiere. O băltoacă vie, descoperită după ce “mâţul meu mic” a plecat spre casă cu “bebele”.
Acum, la răcorica crepusculului, este vremea integrităţii morale. Fiecare este propria dovadă de conduită, onoare, aduce exemple care-l situează, prin comparaţie, în moţul piramidei, pe culmile cinstei. Au ajutat când au putut, au lăsat de le ei, nu au trădat, nu au trişat.
Ajungi să te întrebi unde o fi terasa aia cu toţi nenorociţii. Clar am nimerit printre sfinţi (supraponderali şi negricioşi, varianta samoană a divinităţii), iar toată curățenia sufletească mă plictiseşte de moarte. Vreau la terasa netrebnicilor pomeniţi aici, în toate exemplele şi comparaţiile!
Ultima etapă a serii este renegarea propriei condiţii. Cu orgoliile înfrăgezite de a nşpea halbă, fiecare se declară mulţumit de ceea ce a realizat (adică familia – căsătoria şi puitul reprezintă în unanimitate realizarea supremă) şi îi mulţumesc “bunului Dumnezeu” pentru tot ce au primit. Dar clar se putea mai mult. Dacă nu aveau ghinion si nu-i sabotau nemernicii de la terasa pe care încă o caut, ar fi realizat infinit mai mult. Păi la ce capacitate şi ce… aveau toate motivele să ceară şi să primească mai mult.
Au şi dovezi. Pentru a-şi demonstra înaltele înzestrări cognitive, zăcămintele intelectuale insuficient exploatate, se dă startul concursului de filozofie, istorie, geopolitică – pe scurt, deşteptăciune. Concursul de deşteptăciune este scârţâitul care însoţeşte căderea cortinei. Se porneşte de la banalităţi ca “Noi votăm degeaba, suntem o colonie” şi “Evreii stăpânesc lumea”, ajungându-se la un apoteotic “Tu crezi ce scrie în Biblie? Tu ai citit Iliada si Odiseea?”
Totul este sucit cu curu-n sus, teoriile revoluţionare tresaltă odată cu ultima halbă, ignorând nonșalant cel mai dureros adevăr: Nu contează dacă ai sau nu dreptate. Dar nemaipomenita-ţi străfulgerare, cu siguranţă un miez al extravaganţei intelectuale, a fost rostită, la aceeaşi masă, în fiecare dintre cele 13 duble. Da, geniul tău a fost copiat în tărtăcuţa fiecărei clone ce reinventează istorii, clădeşte adevăruri, răcneşte imperial supremaţia banalităţii.
Ceauşescu, naziştii, evreii, gheii, biblia, Iliada, Ştefan, turcii, dacii, fabrici şi uzine, secretele multinaţionalelor şi monoculturilor de porumb. Băi, absolut tot!! Le-am auzit pe toate, la fel, în fiecare dublă. O pleiadă de imitaţii, de kitschuri; plictiseli dureroase emise de insipizi.
Şi uite aşa ajunge săracul om să scrie. Este singurul refugiu, singura posibilitate să scape de voi.
Nu cumva asta e satira orasului (a oricarui oras) adunandu-si supusii la mirajul acestor competitive forme de distractie/relaxare?
Una peste alta (sau unii peste altii), suntem cu totii acolo, si noi, si ei, numai ca mereu noi, putinii, ii vom remarca pe ei, acestia multi. E un proces unidirectional, niciodata nu se va propaga in sens invers. Si din cand in cand mai picam si noi in multimea “multilor”, că de… :))
Ici-colo, mai sunt si exemple care nu si-ar gasi locul aici, insa acelea au dezavantajul ca trec neobservate. 🙂
Cred că trebuie să schimb terasa şi parcul. Să mă mut în cafeneaua IT-iştilor, a horticultorilor, a pescarilor, a prelucrătorilor prin aşchiere. Prefer să asist la discuţii despre wireframes, înmulţirea bulbilor, sezonul de caras, şaibe – orice discutie cu încărcătură, informaţie nouă pentru mine, nu aceleaşi bârfe despre nimic. Sau dacă tot analizăm nimicul, să-l ascult măcar pe Domnul V în apogeul demenţei 🙂
Tu poate nu-l cunoşti pe Domnul V. Când vei avea plăcerea, îţi va spune că el este Dumnezeu. O să înghiţi mult mai uşor deconspirarea asta decât strofocările puritaniste ale clonelor parcagii.
Am avut placerea. N-a fost asa rau, decat ca nu prea imi dadeam seama cand glumeste si cand vorbeste serios. :)))
Cel mai bine ar fi sa iei in serios orice spune domnul V., pentru ca el nu este genul care are glume in program, cand vine vorba despre opera lui.
Daca ai probleme cu ce iti este dat sa auzi, ar fi bine sa inchei discutia, daca ti la sanatatea ta mintala. La fel sa faci daca esti genul excesiv de ancorat in realitate si agresiv din fire, altfel s-ar putea sa faci puscarie pentru vatamare corporala sau tentativa de omor. 🙂
Doar daca esti satul de banal, de cotidian si de marele plictis al vietii moderne si pe deasupra reusesti sa-ti depasesti propriile asteptari si convingeri, poti purta o discutie interesanta si palpitanta cu domnul V.
Pe domnul V l-am perceput ca pe un parametru indicandu-mi limitele dupa care ma decuplez, tentat fiind sa ma joc de-a ruleta ruseasca. :)))