(…)
Atunci când visul îmi scoate melcii pe nas şi gărgăunii din urechi, se lasă o ceaţă străvezie şi un miros de broască tăvălită prin mâl. Parcă m-aş cufunda într-o mlaştină; fundul îmi alunecă de pe scăunel, nivelul băncii creşte, iar eu încerc să mă pitesc. Să mă fac mic, să mă comprim cu totul în pantofii botoşi. Doar să nu mă observe ea, profesoara de latină.

“Domnul Corbaaan, unde sunteeeţi? La tablăăă, mhhh…”

Este singura fiinţă cuvântătoare, care după fiecare idee slobozită simte nevoia unui geamăt înăbuşit. Exprimă simultan plictiseală şi lascivitate. Încă ar avea poftă, dar parcă o bate cam tare blazarea în gât. Gemea sofisticat, cu preţiozitate şi lehamite. Ca o suferindă de zoofilie, familiarizată cu toate zvâcnirile şoricelului ascuns în chiloţi.

“Haide, Corban, haideee. Ce să mă mai fac cu tine? Mhhh…”

Mă ridicam tremurând din bancă, auzeam șușotelile şi râsetele deghizate într-o epidemie de strănuturi şi recirculări de muci. Păşeam mărunt, legănat spre tablă, cu gâtul astupat de pumnul pe care mi-l vârâse soarta prin rect. Soarta are mâna lungă!

Tot sângele se acumulase în urechi; arătau ca nişte mere mălăiețe, gata să crape. Aveam mari dubii că mi-ar fi rămas ceva fluide vitale mai jos de cureaua pantalonilor, motiv pentru care îmi încordam încontinuu sfincterul, nu care cumva să-mi pufnească de la aşa secetă. Picioarele intraseră într-o paralizie fermecată. Nu le simţeam mişcând; şi totuşi levitam încetinel spre tabla cu luciu de ghilotină.

– Ia zi, puiule, ai mai deschis cartea? Ai?
– Am…
– Mhhh.

De fiecare dată, luam tacticos creta şi priveam undeva mai sus decât ar fi trebuit. Spre ceas, apoi peste el, lingând cu ochiul peretele, până pe tavan şi dincolo de el. În toate reiterările visului, tabla era imaculată. Nu mai aveam ocazia să îi dau lustru cu buretele, sperând că hărnicia va mai îndulci puținătatea intelectuală.

În spatele meu, toate chicotelile se stingeau într-o linişte de criptă. Murise tot, inclusiv minimul meu interes carnal pentru o profesoară recent trecută de patruzeci, înăltuţă, cu forme şi haine adolescentine care te pofteau să deguşti tainele adâncurilor, într-o tarabă cu scoici.

– Hai, puiule! Declină-mi la singular şi plural sintagma mulier tristis. Mhhh…

Firimiturile mele de latină schilodită – foarte puţine, ce-i drept – se topeau în mărmurirea limbilor de ceas. Deasupra tablei, secundarul îşi uitase rostul. Într-o ultimă secundă, deşirată în amăreala ce-mi făcuse gura pungă, eram obligat să asimilez la nivel de celulă fiecare detaliu al tabloului macabru:

Toate stafiile cu faţa văruită, aşezate cuminţi în bănci, blestemate să privescă pe neclipite tortura. Iar în faţa lor, răstignită pe catedră, mumia curviştină, strident fardată, puţind a ruj, latex şi ulei de cutră.

– Mulier tristis! Haaaide puiule, mhhh.

(Introspecţiile unui cocoş – fragment)