Hohoteau copilărește, goi pușcă, uitându-se unul la altul cu fețele caraghios schimonosite de o bucurie uriașă, așteptată decenii de ei și milenii de omenire.
Doi bărbați și o femeie. Corpuri tari, abia ieșite din adolescență, încântător de viguroase și splendid de neted sculptate pe sub piele. Sânii fermi ai fetei tresăltau hipnotizant sub hohotele de râs și sfârcurile tari desenau zig-zaguri prin aer.
– Măi să fie! – exclamă zgomotos bărbatul înalt și blond, uitându-se în jos. N-am mai avut una din asta de vreo cinșpe ani – continuă rânjind cu ochii pe erecția onorabilă ce i se ridicase între picioare.
– Trebuie să recunosc că nici eu! – buși din nou în râs fata.
– Păi?
– De când s-a uitat ultima dată cineva la mine și-am avut efectul ăsta…
– Domnilor, a mea nu merge.
Al treilea se uita contrariat la penisul flasc.
– Ești sigur?
– Da, nu-mi amintesc să fi avut probleme, până și nepoții îmi seamănă.
– Doctore, dacă-mi permiteți…
– Da, bineînțeles, chiar vă rog.
Fata se lăsă în genunchi și începu să-l mângâie încet, până îl simți cum i se întărește în palmă.
– Bun, nu sunt probleme, n-am fost destul de sexy pentru domnul doctor, atâta tot.
– Ba cum să nu, dragă? Ba chiar cred că ar fi un moment potrivit să testăm instalația, trebuie s-o facem și pe asta, nu?
– La cum arăt, cred că-mi găsesc unul mai tânăr să-mi testeze reacțiile sexuale…
Pufniră din nou în râs, îmbrățișându-se și felicitându-se minute în șir. Cu o lună înainte erau doctor R. Harrison, cercetător de renume în genetică moleculară, doctor D. Stevens, laureat Nobel pentru chimie și doctor A. Hall, primul director femeie al programului global de dezvoltare citogenetică.
Fiecare cu peste 50 de ani experiență în domeniul său și membru de frunte al comunității științifice mondiale. Acum țopăiau goi în mijlocul laboratorului, arătând de parcă abia intraseră pe băncile facultății.
– Trei luni de monitorizare înainte să publicăm?
Erau tineri din nou. De când se întâlniseră toți trei, cu mai bine de 30 de ani în urmă, la o conferință despre criptarea genomului uman, lucraseră la asta. Zeci de ani de corespondență până când au pus la punct procedura, apoi demisia din toate funcțiile și încă patru ani de experimente cot la cot în micul laborator privat de la periferia Londrei. Totul pentru ultimele trei zile, petrecute în capsulelele de stază, conectați la un flux continuu de suspensie concentrată de ribonucleotide programate să le rescrie informația genetică.
Își dăduseră corpul înapoi ca pe acele unui ceas și părea că totul ticăie cum trebuie. O nouă viață și apoi încă una și încă una, asta aveau de oferit cei trei lumii, nemurirea.
– Da, trei luni, dacă funcționăm în parametri normali ar trebui să fie de-ajuns.
Analize și scanări la fiecare trei ore, zi și noapte. Tabele cu mii de câmpuri care-și așteptau zilnic datele de la fiecare gram de organ intern, de la fiecare răspuns la stimuli, de la fiecare mililitru de sânge, de la fiecare gură de oxigen trecută prin plămâni și de la fiecare buton sinaptic activat.
O muncă de furnică pe care cei trei o făceau cu zâmbetul pe buze, fără să simtă nici oboseala somnului spart în bucăți de maxim o oră, nici plictiseala rutinei complexe repetată aproape continuu. Erau din nou tineri, restul erau nimicuri.
– O să fim toți moguli.
– Normal c-o să fim, mă gândesc că patentul pe nemurire o valora ceva, nu?
– Nu noi, toți o să fim moguli.
Ceilalți doi se opriră pentru o clipă din citit monitoarele.
– Adică timpul e suficient pentru bogăție? Nimic altceva?
– Păi… da. Timp să înveți totul, să construiești orice, să faci toate greșelile posibile și să nu le mai repeți, timp să aduni orice și ce nu poți aduna, să faci singur. În trei-patru secole ajungi să ai de toate.
Harrison îl bătu zâmbind pe spate.
– Întotdeauna ai avut prea multă încredere în oameni…
*
Două săptămâni. Corpuri perfect sănătoase, funcționare optimă.
– Mda, de partea cu coșurile uitasem – mormăi Amy uitându-se în oglindă.
– Stai să notez – făcu solemn Harrison. De calibrat procesul de regenerare pentru secreția minimă de sebum.
– Rick, văd că secvența de recriptare genetică a avut efect și la glume, ți le-a trimis direct la grădiniță.
– Măcar la grădință nu aveam coșuri! – începu să râda de-a binelea Harrison.
– Poate nu e o idee rea… nu toată lumea își vrea corpul la douăzeci de ani, ar trebui să avem pachete diferite, cu intervale de cinci ani între ele. Până la urmă o ofertă diversificată înseamnă mai mulți clienți, nu?
Harrison și Hall se uitară unul la altul, apoi la Stevens, cu gura căscată.
– Ce naiba ți-a venit, Doug?
– Voi aveți treabă până peste cap, eu stau și mă uit la niște diagrame constante… oricum cineva trebuie să se gândească și la asta, ne trebuie un plan solid de afaceri.
– Ia uite unde stătea capitalistul…
*
O lună. Corpuri perfect sănătoase, funcționare optimă.
– Umanitatea o să rămână pe loc.
– Ăsta-l trecem la negative sau la pozitive?
În mijlocul laboratorului, pe tabla imensă pe care odată erau mâzgâlite mii de formule chimice, era trasat un tabel cu două coloane, una cu semnul plus, cealaltă cu semnul minus.
– La negative, ți se pare că stăm bine acum? Pământul e încă stors de resurse, cu energia curată n-am rezolvat-o…
– Stai un pic că nu-nțeleg, de unde și până unde… Nu zicea Doug c-o să putem ști tot, avea tot?
– Spanac, progresul vine din foame nu din mulțumire, invenția nu vine de la mulți ci de la câțiva, puțini, care vor mai mult. Uită-te la noi… crezi că dacă n-am fi simțit cum ni se duce viața, am fi ajuns să găsim procedeul?
– Și-n afară de asta, timpul e motivație pentru orice, de la datul jos dimineața din pat până la dezlegat misterele lumii. Dacă avem tot timpul din lume și pe deasupra suntem și mulțumiți cu ce avem, de ce ne-ar interesa progresul? De unde ar mai veni nebunii care-și consumă viața pe o idee?
– Mda, m-ați convins, o trecem la negative.
*
Două luni. Corpuri perfect sănătoase, funcționare optimă.
– Crima ar fi de o mie de ori mai gravă.
– La fel și pedeapsa, cred că primul lucru care li s-ar lua criminalilor ar fi dreptul la întinerire… deci tot un fel de condamnare la moarte, nu?
– Asta o trecem clar la pozitive. Când pierzi o eternitate parcă nu mai merită să riști, mai ales că ai tot timpul să găsești altă rezolvare pentru orice problemă ai avea.
– Dac-o iei așa, am rezolvat-o și cu războiul…
– Exact, cine naiba s-ar mai duce în fața gloanțelor fără să știe că oricum moare într-o zi?
*
Trei luni. Corpuri perfect sănătoase, funcționare optimă. Puteau să publice, să devină zei, să creeze omul a doua oară, de o mie de ori mai bine decât prima dată. Aveau în mâini nemurirea.
– Cumva mă gândeam c-o să fie diferența mai mare…
Cei trei se uitau la tabla cu plusuri și minusuri, iar coloanele erau aproape identice.
– E posibil să facem mai mult rău decât bine?
– Nici nu știu de ce ați început prostia asta, n-are nicio importanță ce scrie pe tablă, mâine anunțăm lumea. Vă dați seama ce circ va fi, o să ne creadă nebuni…
– Stevens, contează foarte mult, suntem oameni de știință nu căutători de comori. Dacă facem mai mult rău decât bine, poate ar trebui să ne mai gândim.
Stevens se uita la ea cu o privire împărțită între uimire, amuzament și dispreț.
– Cred că ți-au luat-o razna hormonii, Amy. La ce să ne mai gândim?
– La consecințe, deșteptule!
O oră mai târziu încă se certau ca niște adolescenți.
*
– Harrison, tu n-ai nicio părere?
Richard părea prea pierdut în gânduri ca să-i audă, se ridică de pe scaun și se îndreptă spre tablă.
– Am uitat ceva – spuse încet, adăugând o linie la coloana cu minusuri.
”Copii”
– Copii? Ce legătură au copiii cu asta?
– Biologic ne reproducem ca să susținem specia, conștient ne reproducem ca să lăsăm ceva în urmă, să ne transmitem mai departe. Ce nevoie mai avem de urmași dacă trăim veșnic?
– Totuși instinctul matern…
– Instinctele se potolesc când nu mai e nevoie de ele. Îți amintești de criza din Danemarca? Și nu e vorba numai despre asta, e mai mult de-atât, ne facem concurență. Leii își ucid puii din cauza asta…
– O lume fără copii?
– Da! – și Richard trase două linii sub cuvântul ”copii”.
– Nu, peste asta nu trec. Ștergem tot.
– Mă, voi sunteți nebuni? – începu să urle Stevens, adus la capătul răbdărilor de îndoielile celor doi.
– Nu, Doug, tu ești ăla care și-a pierdut mințile. Ce dracu e cu tine, mâine schimbăm lumea și pe tine nu te interesează în ce?
Vorbeau toți o dată, din ce în ce mai tare, până când ajunseră să urle din toți rărunchii și să nu se mai înțeleagă deloc. Unul trăgea cu dinții de munca lor, ceilalți doi începeau să fie din ce în ce mai convinși că omul nu e pregătit pentru ce-aveau ei acolo.
Roșu la față și tremurând de nervi, Stevens aruncă c-un scaun spre tablă, făcând-o bucăți. Atunci își pierdu cumpătul și Harrison și-l apucă de gulerul halatului cu stânga, pocnindu-l imediat în bărbie c-un croșeu scurt și puternic. Stevens se prăpuși la podea amețit de lovitură.
– Doug, ajunge! Ce tot o iei atâta cu – am muncit degeaba atâta vreme – degeaba, serios? Suntem tineri din nou și tu te vaiți c-ai pierdut timpul? Suntem doi la unu și nu numai atât, munca ta nu valorează absolut nimic fără a noastră, poți să o folosești la fel de bine în burgerii de la Mac.
*
Era seară când cei trei se opriră la ieșirea din gangul îngust dintre intrarea în laborator și alee. Stevens stătea tăcut, pufnind din când în când, Harrison zâmbea tâmp, frecându-și din când în când mâna dreaptă, puțin umflată, iar Hall părea fericită.
– Ai oprit alarma?
Harrison aprobă din cap.
După ceva vreme, un licărit începu să joace la capătul gangului și o dâră de fum se ridică tremurat în aerul răcoros. În câteva clipe licăritul deveni flacără și gangul se lumină dintr-odată, fumul crescu înecăcios și ferestrele laboratorului începură să se strâmbe de la căldură. Urmă un pocnet ascuțit și-un bubuit teribil, care porni alarmele mașinilor de pe toată aleea.
– Și uite-așa am aruncat la gunoi nemurirea – mormăi posomorât Stevens.
– Mai bine decât o lume de lei… șopti Hall.
Vlad B PopaScriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati |
---|