Copilaria noastra este o lume pierduta. Din pacate, nu avem capacitatea de a recladi mental copilul de altadata si nici lumea “frumoasa si intacta” a copilariei. Pozele, filmele si amintirile din copilarie ne transmit imagini si senzatii, pe care noi cei de astazi, nu le mai putem trai. Asta pentru ca noi ca persoane, putem fi doar la prezent.
Ceea ce simtim cand ne aducem aminte de ceva sau cineva din trecut, este rezultatul imaginatiei si interpretarii noastre. Pentru noi, copilaria nu mai poate exista, ci este doar o proiectie a mintii, foarte asemanatoare cu cea prin care ne putem imagina viitorul, la fel de inexistent pentru noi.
Tin minte ca la 12 ani, am inceput sa am tulburari emotionale, cauzate de hiperconstientizarea propriei vieti. Ma simteam atat de bine in pielea mea de copil, ca nu vroiam sa pierd niciodata acel sentiment de libertate si fericire pura. Vedeam adultii din jurul meu, ancorati intr-o cu totul alta realitate decat a mea, plina de griji si probleme cotidiene pe care nu le intelegeam si ma cuprindea o frica primordiala, ca intr-o buna zi ma voi transforma intr-o alta fiinta, care nu va mai putea vedea lumea cu aceiaşi ochi si nici simti fericirea la fel.
Aveam cosmaruri noaptea ca voi muri si ma voi transforma in altcineva!
Astazi nu pot decat sa confirm ca s-au “implinit” si materializat toate fricile si temerile pe care le aveam cand am fost copil. Ma percep altfel decat in copilarie, interpretez diferit lumea inconjuratoare. Sunt altfel fericit, altfel trist, sunt alt om. Nu mai pot fi cel de altadata. Vad si traiesc aceasta neputinta in fiecare zi, cand vorbesc cu fiul meu de 9 ani. 🙂
Asta nu inseamna ca ma simt prost in pielea mea, ba dimpotriva, ma bucur de cine sunt, de ceea ce simt si gandesc, dar nu pot sa nu constat cu o oarecare tristete in suflet, ca acea persoana care am fost, nu mai este.
Oarecum asemanator imi imaginez astazi moartea fizica, ca reprezentand o trecere in alta forma a fiintei, care ma va transforma in altcineva si la fel ca in copilarie, ma trec fiori reci la gandul ca voi pierde tot ceea ce sunt si iubesc astazi.
Incepe sa-mi frica de rai ca de dracu… 🙂
Sunt convins că într-un viitor îndepărtat (peste zeci sau sute de generaţii), omenirea va descoperi imortalitatea. Cum o văd în teorie: Fiecare dintre noi este definit de un anumit “Knowledge” – o parte dobândit în timpul vieţii, o parte moştenit genetic. Până la urmă, este o memorie înmagazinată pe suport viu, din carne. În fiecare zi, ar trebui să copiem memoria (knowledge-ul) pe un suport artificial. Să facem back-up sistemului viu. Iar când sistemul viu se va strica iremediabil (moartea corpului), să putem copia knowledge-ul de pe sistemul artificial pe un alt sistem viu (un organism clonat). Organismul nou va avea aceeaşi memorie, aceeaşi conştiintă, aceeaşi identitate cu cel mort şi îngropat.
Într-o zi se va putea realiza. Nu în timpul generaţie noastre, bineînţeles, dar cândva. Omenirea a demonstrat că poate transforma teoria în realitate, imortalitatea va fi posibilă.
Până atunci, vor trebui arse mai multe etape intermediare – transplantul de creier, de exemplu (aici nu suntem departe). Atunci când se va realiza primul transplant de creier, ne vom lămuri şi dacă noi existăm în totalitate în creierul nostru sau mai avem bucăţele ascunse ale conştiinţei.
Uneori, ceea ce suntem și ceea ce iubim ,,astăzi” ne doare atât de mult, încât poate că trebuie să ne clătim ființa, să ne tot schimbăm pielea inimii… Sau cine să mai știe!
Pe baza informatiilor oferite de persoane cu abilitati de medium, cel mai cunoscut fiind Edgar Cayce, dar si de catre oameni de stiinta cu deosebita recunoastere precum dr. Hiroshi Motoyama, David Wilcock, mediumul Sal Rachele (care a vizitat Romania) sau terapeuti formati in tehnici orientale de terapii alternative, lucru cu energia Chi – l-as aminti pe compatriotul nostru Risvan Rusu.. se instaureaza o idee comuna: scopul existentei este evolutia continua, care culmineaza cu atingerea Absolutului (unirea cu Dumnezeu), iar fiintele umane mor si renasc in mod repetat, esenta spiritului continuandu-si lectiile de viata. Fiecare moarte inseamna debarasarea de probleme existentiale si intrarea intr-un spatiu de lumina pura (fenomen descris de persoane revenite in viata dupa morti clinice).
E o extraordinar de multa cantitate de informatie care e dificil de ingurgitat, de rezonat cu ea, intrucat contrazice toate sistemele de credinta cu care am fost crescuti. Autorii insisi ne indeamna sa nu credem orbeste, ci sa fim deschisi la elemente care pot sau nu pot sa vina in sprijinul dezvoltarii noastre ca fiinte spirituale. De fapt aceasta cred ca e esenta. Sa invatam sa cunoastem armonia, pacea sufleteasca.
Exista o notiune, denumita “arderea karmei”. Inseamna ca se depasesc niste praguri, se invata niste lectii, reusindu-se transcenderea (pentru ca de fapt karma inseamna lectii neincheiate, pe care le vei relua). Depasirea fricilor este o astfel de lectie.
Poate ca am deviat de la subiect… Pe mine astfel de carti m-au ajutat sa-mi deschid mintea, sa inteleg modul de functionare al lucrurilor, sa-mi accept hibele (pentru ca sunt parte din mine) si sa inspir aerul curat al lumii.
Hary, nu te teme de rai, caci raiul n-a ucis pe nimeni. Si iadul se spune ca ar fi de fapt ceea ce experimentam aici pe sol, atunci cand ne cufundam in vicisitudini.
Cristi,
dupa atata pribegie ezoterica, ti-as recomanda sa mai dai o sansa si intelepciunii crestine. Atunci cand explorezi sensul vietii, crestinismul autentic are foarte multe de oferit unui spirit cercetator si cautator de Adevar. 🙂
Legat de teama de care vorbesc in articolul meu, cred ca ai inteles altceva, decat am vrut sa transmit. In articolul meu vorbesc despre teama de a-mi pierde identitatea spirituala, care ma defineste ca persoana in fiecare moment al vietii, nu de frica de a deveni adult sau de ajunge in rai. Raiul si dracul sunt doar figuri de stil in acest context.
Nu mi-e frica de adaptare si evolutie, ci de faptul ca acest lucru nu inseamna transformare ci moarte. Astazi mi-e dor de mine, cel care am fost in copilarie, ca de bunica mult iubita, demult moarta.
Nu mi-e teama de cine voi fi in viitor, ci de faptul ca pentru acea persoana, eu cel de astazi, voi fi doar o simpla amintire. 🙂
Si totusi, te-ai mai intoarce?
Constienta de dincolo de acest portal e cu neputinta de inteles cu mintea actuala, mintea terestra. Raspunsurile exista, insa nu le putem apuca acum. 🙂
Krossfire,
As vrea sa pot fi ceea ce am fost, fara ca acest lucru sa insemne sa renunt la ceea ce sunt astazi. 🙂
Hary: Frumos spus 🙂
Cristi: Apreciez extinderea, doar ca nu cred nici in mediumuri, nici in supranatural si nici in planuri paralele ale constiintei. Mi se mai intampla insa uneori sa cred in oameni 😉
Da, am tendinta sa le leg. Cumva, le percep pe toate ca pe o tesatura, o universalitate a perceptiilor, sentimentelor, legaturilor.
Deficienta exprimarilor in scris e ca nu poti insoti fraza de un gest care sa explice directia atunci cand te indepartezi de conotatia vorbelor asternute.
Identitatea spirituala ma gandesc ca nu se poate pierde decat prin negare. Prin disociere de noi insine. Tot ceea ce adunam, acumulam, purtam in noi de-a lungul vietii inseamna aceasta identitate.
Nostalgia intervine atunci cand facem apel la forme ale noastre din trecut. Schimbarea insa e inerenta, face parte din evolutie. Suntem aceiasi noi, poate cu alte straie.
Cristi,
Parerile noastre sunt diferite. Eu sunt de parere ca nu mai suntem aceeasi. Ce ne leaga de copilarie sunt doar amintirile, nu fiinta propriu zisa. Daca am fi aceeasi, am putea vedea lumea in continuare cu ochi de copil.
Ideea este ca viata nu poate fi la trecut sau la viitor, prin urmare fiinta este doar la prezent. Ce am fost in trecut, nu mai este, a murit. Ne pastram trecutul fiintei “viu”, prin intermediul amintirilor si puterii de imaginatie, care nu sunt altceva decat proiectii mentale, bazate pe franturi de informatie stocata. Tot prin proiectii mentale (imaginatie, fantezie) reusim sa ne imaginam si astfel sa creeam viitorul fiintei.
Viitorul insa, la fel ca trecutul NU EXISTA pentru fiinta. Fiinta noastra este identitatea noastra spirituala la prezent!
PS: tu ce crezi, pastraeza fluturele identitatea “spirituala” a omidei, dupa metamorfoza sau dobandeste o identitate noua, de fluture?
Exact Hary, de acord cu tine. Toate timpurile se restrang la Acum. Trecutul exista ca inregistrare, omul se schimba in ceea ce priveste perceptia asupra lucrurilor. E ritmul imuabil al naturii vii.
Parerile diferite sunt bune, ne ofera variate puncte de vedere, ne dau posibilitatea sa percepem si orizonturi pe care nu suntem obisnuiti sa le luam in calcul.
Referitor la intrebarea ta, daca ar fi sa raspund in gluma as zice ca in insectar s-ar conserva la fel (sau poate in formol). Daca ar fi sa raspund dupa un registru mai personal, as spune ca identitatea spirituala e data de capacitatea constiintei de a-si afla rolul in univers si de a functiona in armonie cu sinele si cu mediul extern. Sa-l intrebam pe Scaparici 🙂
Eu as intreba asta: vedea-vom lumea maine cu ochii prin care o vedem azi? Dar as intreba retoric, ca sa nu cadem in pacatul desuetitudinii tot dezbatand. 🙂
Am si eu un PS: Nu ma mai joc, dar pastrez figurine romanesti vechi cu indieni si cowboys. Si cata energie stochez in acel sertar in care ma pironesc minute in sir…
“Copilaria noastra este o lume pierduta. Din pacate, nu avem capacitatea de a recladi mental copilul de altadata si nici lumea “frumoasa si intacta” a copilariei. Pozele, filmele si amintirile din copilarie ne transmit imagini si senzatii, pe care noi cei de astazi, nu le mai putem trai. Asta pentru ca noi ca persoane, putem fi doar la prezent.”
Cred ca asta e ceea ce simti tu acum, nu poti generaliza ca toti suntem asa, ca nu mai putem trai senzatii ca in copilarie, ca nu mai putem simti. Diferite intamplari din viata ta, oamenii din anturaj sau poate alte motive te-au transformat incetisor, pe nesimtite, intr-un adult responsabil, serios, bine ancorat in realitate, cu picioarele pe pamant, dar care nu mai stie sa se bucure cu adevarat de viata.
Parerea mea e ca ne putem pastra sufletul de copil toata viata.
Poate fiul tau de 9 ani te va putea ajuta sa privesti iar viata cu alti ochi, alaturi de el sa redescoperi copilul pierdut care este cu siguranta undeva pe acolo, doar ca bine ascuns. Copiii sunt atat de simpli si senini (asta cand nu-i transforma tehnologia si gadget-urile in mici robotei si pe ei).
Cunosc adulti responsabili, care razbesc in viata, dar care au inima de copil si care se pot bucura cu toata inima de lucrurile simple. Practic asta inseamna sa ramai copil, sa poti avea o bucurie autentica in suflet, sa te poti bucura cu adevarat (in loc de “da, e chiar dragut” sa poti sa spui “oaaaaau!” cu adevarat).
Tineretea e caracterizata de bucurie si entuziasm, noi pe acestea le pierdem atunci cand devenim “prea adulti”.
Tineretea sufletului e strans legata si de credinta din punctul meu de vedere, totusi n-as vrea sa dezbat acest subiect aici.
Chiar si politicienii isi pot pastra sufletul de copil, desi ei au de-a face zi de zi cu lucruri super serioase, de oameni mari, secrete de stat, intrigi politice etc. Un exemplu e Barack Obama care e capabil sa se coboare la nivelul unui copil redevenind el insusi unul in acel moment (nu se coboara cu ingaduinta, ci redevine si el un copil in acele clipe).
Maria,
eu scriam despre faptul ca putem FI doar ceea ce suntem la prezent si nu despre abilitatea unei persoane adulte de a reasambla mental, emotii din copilarie si nici despre imposibilitatea de a ne mai bucura autentic (ca un copil).
Fiul meu de 9 ani imi aminteste in fiecare zi de frumusetea si inocenta copilariei, dar nu ma poate transforma in copilul care am fost odata. Cand ma joc cu el, ma pot transpune mental in lumea lui, dar asta nu inseamna ca SUNT (din nou) copil. Ceea ce spui tu ca “ne putem pastra sufletul de copil toata viata” nu este decat o abilitate mentala. Unii oameni au aceasta abilitate care se dobandeste prin educatie, altii nu.
Cert este ca o femeie nu poate Fi in acelasi timp mama si virgina (doar daca este Fecioara Maria). O mama, indiferent cat de mult este in stare sa-si aminteasca si astfel sa retraiasca fiorul inocentei din copilarie, nu mai este si nici nu va mai fi vreodata virgina.
Obama nu are suflet de copil, ci abilitatea de a se transpune intr-unul, asemenea unui actor care-si intra in rol.
Sunt deacord cu tine in privinta relatiei dintre credinta si inocenta copilariei.
Credinta religioasa tine mintea “tanara” pentru ca o usureaza de povara propriei fiinte. Asemanarea dintre un copil (crescut si educat intro familie intacta, intr-un mediu pasnic si prielnic) si un adult crestin-ortodox practicant este puritatea si curatenia fiintei. La un adult credincios insa, inocenta si naivitatea nu sunt trasaturi “copilaroase” adica necoapte, ci sunt rodul unei educatii spirituale crestine, fundamentata pe detasarea de tot ce este rau, pana ce dispare complet reprezentarea lui din mintea credinciosului. La adultul credincios cu facultati mintale inalte, inocenta si naivitatea sunt forme de manifestare a smereniei. Evident, acest lucru nu inseamna ca adultul smerit si-a pastrat sufletul tanar, asemenea unui copil inocent si naiv, ci mai degraba ca este o fiinta spirituala, profund credincioasa, care a reusit sa-si depaseasca limitele prin disciplina, munca, sacrificiu si suferinta.
Ai dreptate in tot ce ai scris, hary si m-ai corectat pe buna dreptate. Am vrut sa transmit ceva, dar n-am reusit si nu stiu nici acum cum sa scriu. Este in noi toti o sclipire autentica de tinerete (cu inocenta, entuziasm, bucurie, simplitate) care in copilarie ne umple sufletul cu totul, apoi se pierde incetisor, dar poate ramane pentru totdeauna intr-o anumita masura, autentic, daca avem grija, chiar daca noi devenim altii. Si aceasta face diferenta intre tinerii batrani si batranii tineri (si aici nu ma refer la batranele imbracate in roz, cu ochelari de soare fistichii – nu la o astfel de tinerete ma refer).
Probabil ca am facut o varza din nou, dar nu stiu cum s-o spun 🙂