(fragment)

Observaţie 1

Domnul Nicovală, cu nas rotunjit şi burtă mare, în care probabil ține toate femeile pe care le-a avut şi le mai mângâie căpșorul vopsit uneori, se proptește în fața mea. Suntem în scara blocului. Miroase a clor împuțit. Unde mergi domnișoară, mă întreabă el. Am 21 de ani. Nu răspund. Nu cedează. Ești foarte frumoasă, continuă buhăit și-mi dă la o parte șuvița lăsată pe ochiul stâng. Ceva îl săgetează în obraz. Era ura mea. Ai iubit, mai întreabă el. Îl privesc tăcută. Zâmbesc. Mă uit la sacul de gunoi din mâna imensă, puțin păroasă, cu unghii netăiate.

Ce dracu vrei, mă gândesc și observ că ușa de la lift pare să obosească. Domnul Nicovală crede că sunt singură. Își suge burta, își umflă nările, mă privește atent. Am o scamă pe papuci. Trebuia să învăț câțiva termeni. Din aceia de glosar. Mi-e indiferent. Măcar dacă ar repara cineva țeava de la baie. Oare Nicovală nu are nevoie la toaletă? Să mă lase-n pace. Mă dor coatele de la cât le-am frecat unul de altul de-a lungul băncii.  Ziua a început rotund. Chiar dacă mă durea stomacul. La 21 de ani nu îți dorești prea multe, iar grijile sunt legate de cele mai tembele temeiuri. Bere, țigări, aer, liniște. Libertate. Libertatea ca un pumnal. Libertatea ca un demon. Ca un punct. Ca un, o, niște… zgomot. Tramvaiul se oprește în dreptul sălii din care răbufnește operă. Oare Nicovală a fost vreodată la Operă? Pesemne stomacul lui este învățat numai cu cârnați. Strașnic animal.

Sună telefonul.

—Ce faci astăzi, domnișoară?

Recunosc glasul. Tac. Mă gândesc. Îmi vine să spun că am niște șosete de spălat, dar mă abțin. Vocea țârâie în continuare. Și totuși întrebarea stăruie în mintea mea. Trăiesc. Exist. Cred că mă doare o măsea. Domnul Nicovală gâfâie. Povestea ceva despre șah. Cerul se ridică parcă mai mult în fața geamului de la bucătărie. Miroase a fum de țigară. Îți vine să-ți vomiți mațele.

Obervație 2

Telefonul sună din nou.

—Domnișoară, îți place să faci sex?

—Nu am de unde ști, mint eu.

—Ești fecioară?

—Îhh.

Ceaiul fierbe căpiat în ibric. Nu știu cum se face, dar, ori de câte ori încerc să fac ceai, mi se face rău. Mama îmi dădea să beau ceai numai când îmi era rău. Ce este cu minciuna aceasta? Se produce un dezechilibru în cămara minții mele. Printre butoaiele de praf de pușcă își face insinuant loc Nicovală care nu mă lasă să respir. Domnișoară, domnișoară și, din nou, domnișoară. Ce preferințe am. Ce șosete port. Dacă-mi plac sau nu ochiurile moi. Parcă-și fi ajuns în Raiul interogatoriului. Mă simt ca în fața lui Freud băut. Și eu nu sunt fiica lui lesbiană. Doar un șobolan al dracului de încăpățânat care face experimente pe oameni. Muți plexul solar mai la stânga. Arunci câțiva neuroni pe jos. Îi calci în picioare. Strigi. Du-te dracului, Nicovală. Nu aude. Stă ca un prost în fața unei vitrine. Așteaptă. Dumnezeu știe ce naiba. Pesemne se visează tânăr. Îi plăceau brunetele. Cele înalte. Cele cu țâțe mari. Un porc curat.

*

Fereastra lasă o bucată de pat dezvelită. Nicovală, bolnav, șade aproape răstignit. Ține un prosop în mâini și alungă plictisit o muscă bătându-și joc de el. Îi pun compresa rece pe frunte și-n treacăt îi ating vârful nasului umflat. I-au ieșit niște bube pe picioare. Mai vii, mă întreabă el, șoptind ca și cum întunericul l-ar putea auzi. Mai vin, răspund bucuroasă. Îi pun niște muzică de Bach. Nicovală  respiră ușor și mă roagă să mă apropii. Se spovedește. Auzi, domnișoară, începe el, vrând parcă să se asigure că este auzit, la început, voiam să fii a mea. Nu știu de ce.

*

Bate vântul. Nicovală, cu fularul strâns în jurul gâtului, cu porii doar puțin deschiși, privește țărmul înghețat. Nu știu dacă se gândește la ceva, dar probabil voia să vadă apa. Închid ochii. Plonjez în urmă cu  un an. Cămașa subțire lasă răcoarea serii să mi se împingă în carnea fierbând. Oare câți kilometri am alergat? Nicovală m-a întrebat care este sensul vieții mele. După ce mi-a murit tatăl, am început să desenez câte un cap de mort, pornind de la singurul portret pe care mama îl ținea mândră în dormitorul ei. Puțea a medicamente și-și ținea picioarele strânse sub ea. Trupul mare se învârtea dintr-o dată, se ridica ca o planetă răsturnată pentru un cerc și, fără să se mai miște, striga înspre mine. Veneam repede. Îmi simțeam picioarele împletite. Strașnică beție a copilăriei. Când toate seamănă între ele.  Și răul. Și binele.