Noua mea scriere are apucături de roman. Redau un fragment, singurul de care sunt mulțumită, de altfel… poate și pentru că nu este plin de zorzoane inutile.

(Fragment, Sanatoriul cu o singură fereastră)

Pe târfa Elva o știam de doi sau trei ani. Mereu o întâlneam când mergeam spre casă. Uneori îmi cerea o țigară sau doar ne zâmbeam. Alteori, mă opream lângă ea și vorbeam până când venea următorul client. Era hazlie, deși plină de ciudă, urând toate femeile așezate. Pe ea sărăcia și tatăl alcoolic nu o lăsase să fie o firidă îmbrăcată bine, spunea ea, înjurând prin dinți, scuipând o salivă urâcioasă, groasă, care se lățea pe asfalt și-ți întorcea stomacul pe dos. Era plină și, după ce trecuse de 40 de ani, vechii clienți începuseră să o evite, pentru că din urmă răsăriseră târfe tinere, frumoase, necoapte și mai ieftine. Stătea într-o cameră amenajată în subsolul unui bloc care zăcea de doi ani pe lista de demolări. Ținând loc și de dormitor, și de sufragerie, și de baie, camera era respingătoare, ticsită cu rochii scurte, sclipitoare, cămăși de noapte și chiloți îndrăzneți. Elva își strângea carnea lăsată de pe interiorul brațelor și coapselor, îmbufnată și uneori izbucnea în plâns, spunând că peste un an, doi, nimeni nu o va mai vrea și nu va mai avea ce să mănânce.

O priveam cu o curiozitate avidă, simțind că are o frumusețe aparte, mai ales din profil, când buclele negre îi brăzdau fruntea și-i tăiau jumătate din față, acoperindu-o, lăsându-i ochiul albastru, răsucit înspre interlocutor. Avea farmecul ei, chiar și atunci când se îmbăta și mergea strâmb. Era frumoasă chiar și atunci când vomita în pungă pe bordură și chiar și în zilele când nu avea niciun client și nici un ban și, uneori, când nu mai putea îndura, își ridica fusta și-și arăta dosul trecătorilor. Cea mai frumoasă cred că era, din ce am putut întrezări eu, dimineața, când își turna ceai încetișor într-o ceașcă ciobită, relicvă a primei ei relații, de pe când avea 12 sau 13 ani. Tu știi cât mă iubise băiatul acela, mă întreba ea și mă privea ca și cum trecea de mine și îl vedea aievea pe el. Ne sărutam în spatele școlii și ne-o trăgeam pe unde apucam, continua ea râzând, cu tot trupul plin cutremurându-se de emoție. Nu avusese niciodată părinți și crescuse pe unde apucase, fugind adesea din orfelinat. Avusese astfel toate însemnele condamnatei la mizerie, dar recunoștea și ea că, atunci când a avut ocazia să se salveze, nu a mai făcut-o.

Se obișnuise și începuse să-i placă să aibă bani, deși, nu de puține ori, i se întorcea stomacul pe dos și nu mai putea să se prefacă. Nu putea să zâmbească mereu ori să fie performantă, dar se gândea la banii pe care urma să-i primească și nu vomita, cel puțin. Alteori, se îndrăgostea de câte un client și simțea că fierbe inima din ea, că totul stă să crape și să-și scape măruntaiele pe jos. Era fericită și ținea în sutien pachetele de țigări primite, mergând spre casă cântând. În zilele bune, golea câte un pahar de coniac și fuma trei țigări. Restul le drămuia pe zile până la sfârșitul lunii.

Când am cunoscut-o eu, zilele bune erau doar o amintire dureroasă. Rochiile ei deșănțate își pierduseră strălucirea, fardurile aproape se terminaseră sau se uscaseră. Ea înmuia degetul în gură, lua puțină culoare și o întindea pe pleoape, privindu-se într-un ciob de oglindă.  Patul odată somptuos, primit de la un client care-și părăsise nevasta pentru câteva săptămâni, cu pieptul dogorind pentru ea, semăna cu bârlogul unui boschetar. Și ea și pisica îmbâcsiseră salteaua cu miros de urină, dar părea să nu o mai intereseze.

–Auzi, Ivore, spunea ea, cum crezi că-mi pot acoperi caria asta, căci deschid gura-n fața clienților și se vede.

–Nu o poți astupa pur și simplu, trebuie să mergi la dentist.

–Dă-l dracului, n-am bani. Nu te-ar interesa să faci niște bani în plus?

–Adică?

–Adică să te culci cu masculi înstăriți.

–Ai înnebunit?

–Nu. Dragostea e o poșircă. Măcar dacă îți desfaci picioarele, să primești niște bani, ce zici?

–Nu știu ce să spun. Deocamdată, mă descurc.

–Te descurci pe dracu. Las că știu eu. Ești tânără și frumoasă, ți-aș aduce niște clienți serioși, încă arătoși, deși au niscaiva ani la activ.

–Nu sunt pricepută în ale… știi tu…

–Înveți și, apoi, nu-i mare filosofie. Unii dintre ei vor uneori măgării și mizerii pe care nu le primesc acasă, dar închizi ochii și mergi înainte.

–Ușor de zis, Elva.

–Fie, te mai gândești tu și-mi dai de veste.

M-a privit cu reproș și a aruncat coaja de cartof sub pat. Mânca de o vreme doar cartofi prăjiți cu o felie de pâine sau jumătate când era strâmtorată. În tigaia veche punea doar foarte puțin ulei, o părere, apoi îi mânca aproape cruzi, spunând că așa îi poate înghiți mai încet și simte că se satură. Înțepenisem pe scaun și încercam să mă cert pentru plăcerea pe care mi=o provocase propunerea ei. De când o cunoșteam, începusem să o iubesc ca pe o parte din mine însămi, ea fiind, în fond, singura pe care o cunoșteam în orașul acela mizerabil.