Ori de câte ori mi se pare că viața este insipidă, dureroasă, ori, pur și simplu, se simte ca o mână de fân cosit, îndesat în gâtul îngust, merg în gară și mă așez pe marginea trotuarului. Îmi aprind o țigară, care arde oricum în neștire fără mine, îmi rotesc privirea de câteva ori, apoi mă holbez la oameni. Când zăpușeala face ca asfaltul să frigă, înfulec o înghețată, în care se simte gustul de ou și gheață.

Taximetriștii stau pe o rână, sprijiniți de volan, își rotesc ceasurile ieftine și așteaptă câte o comandă. Câte un nefericit al sorții cară sisific o geantă, umplută cu cine știe ce pietre moldovenești (fripturi, pârjoale, dulcețuri și altele de-ale gurii); aceștia sunt studenții, cu blugii strânși pe picioare, telefoane scumpe și vise mucegăite. Îi recunoști fără greutate, fiind din aceeași haită, cu pielea lipită de coaste și cursurile pătate de zacuscă.

Gara este adesea pustie, mizerabilă, iar oamenii străzii, cu haine răpănoase și pungi cu lipici din care trag, apoi le sug ținându-le între buze, stau într-un colț, își ling dinții stricați, rânjesc și întind mâna după 1 leu. La început, privesc doamnele curtenitor, își împing pieptul în față, zâmbesc și un colț galben li se zărește ca o turlă, își dreg vocea și cer mieros bani de mâncare, inventând câte o poveste.

Dacă cineva se oprește și le oferă bani, încep să râdă și toarnă ca o ploaie în capul binevoitorului urări de bine, de Dumnezeu și sănătate. Dacă, din contră, sunt refuzați, își pleacă ochii până pleoapele și ele murdare cad pe jumătate, își strâng buzele și bolborosesc câteva sudălmi. Uneori, au în mână salam din care rod și ling, de parcă ar vrea să țină mai mult. Mulți dintre ei cară câte o pungă cu pâine uscată. Merg de la un chioșc la altul și culeg pâinea rămasă, zic ,,Să trăiți!”, bat din picior militărește, apoi se înhăitează cu toții lângă ghenă.

Îmi amintesc cu exactitate. Anul trecut, în iarnă, în una dintre acele seri friguroase peste putință, din întâmplare, mergeam în spatele unor femei ale străzii. Până să le depășesc cu dinții clănțănind de frig, să le las în urmă și să o zbughesc spre facultate, am auzit câteva replici:

–Ce să fac, fă, dacă îl iubesc?

–Bine, fă, dar să stai pe drumuri cu el?

–Ce să aibă? Mai bem, ne mai îngrămădim pe scări, asta e…

Cred că aveam cursul de oratorie în acea seară. Nu am mai putut urmări nimic. În minte mi se preumbla nebun femeia aceea cu părul încâlcit, cu o căciulă pentru copii cu moț aiurit și o geacă murdară și ruptă, cu mânecile prea lungi. Iubea și se sacrifica. Vocea ei mi se lipise de timpan, iar în nări îi mai simțeam mirosul de votcă rusească și contrafăcută, inconfundabilă de altfel. Ca un făcut, la întoarcere, în fața căminului, două fetițe cerșetoare, se jucau în zăpadă. Cum mă cunoșteau, cea mai înțepată dintre ele m-a oprit.

Doamna, doamna, nu vă jucați în zăpadă, m-a întrebat ea, iar eu am rămas prostită, tremurând de frig, întrebându-mă dacă nu mi se va opri inima de la ger, în vreme ce copilei i se ridicase geaca subțire și spatele îngust, măsliniu, se limpezea sub felinar. Cum am negat puternic mișcându-mi capul, s-a mai uitat o dată la mine mândră și a încheiat, ,,Eu iubesc zăpada de mor”.

De ce povestesc tocmai astăzi aceste lucruri? Pentru că este atât de cald, încât aș da aproape orice să mă întorc la noaptea aceea în care tremuram de frig și două copile ale nimănui râdeau, cu dinții lor de abia crescuți, cu unghiile murdare și ciorapii rupți.

Să le spun că, într-un anume fel, ne asemănăm și că, fără să cerșesc bani, trăiesc mereu pe marginea drumului, uitându-mă adânc la oameni, cerându-le tăcut să-mi spună adevărul când iubesc, când urăsc, când se trădează, când se caută, când mor și continuă să se legene pe picioare prin viață. Să le mai spun că, deși nu sunt un mojic beat care să se răstoarne în șanț, cad uneori în hubloul minții, perfid și întins ca o pânză pe care se scurge mâzgă. Apoi mă răsucesc și zbier la câte un gând, mă întunec și-mi întind mâinile spre o zare închipuită.  De un milion de ori teleleu și destrăbălat, îmbrăcat ordonat, cu vorbe frumoase-n portofelul gurii și-un fel de incertitudine care ține mai mult decât orice convingere.

Nu asta voiam parcă să spun de la început. Îmi stă pe marginea minții ideea unui film cu oamenii străzii, numai cu ei, când mănâncă din căușul mâinilor murdare, se scobesc între dinți cu unghiiile negre, strâng chiștoace și-și înjură femeile. Asta pentru a mai clăti panorama vieților aliniate, pe care le regrupăm și întindem sau constrângem; ca un Procust care-i pune pe ceilalți oameni de-a lungul trupului propriu. Și taie. Și scuipă. Și aruncă bucăți și din ei înșiși. Să nu mai urle golul, ura și nefericirea. Să răsară din smântâna ieftină pentru borș o fericire suportabilă.