Cireșarii, serial ecranizând primele două volume ale operei lui Constantin Chiriță, regizat de Andrei Blaier. Că tot mi-a redeschis Simona apetența pentru nostalgic. În privința aceasta, am învățat în ultima vreme să privesc nostalgia nu cu regret, ci cu venerația ochiului care se bucură la realizări epocale (ca să scârțâi puțin a limbaj de lemn).
Pelicula e de un alb-negru atât de convingător în ceea ce înseamnă încadrarea privitorului în peisajul acelor vremuri că aproape îți simți trecutul curgând prin capilare. Orășelul vechi de provincie (cel de baștină, locul cireșarilor nefiind specificat de către autor) te găzduiește cu evocări pregnante, cum rar le mai găsești pe vreo uliță anacronică.
Străzi pietruite, căruțași, camioane Bucegi duduind, case cu pridvor, cu odăi cu dușumele scârțâind și bibelouri fără valoare, școală cu orologiu în turn. Cetățeni îmbrăcați în flanele, pantalonași bărbătești atât de scurți încât rivalizează cu actuala minijupă, chipie muncitorești… sau cele două cosițe ca două antenuțe, poate singura cosmetizare feminină.
Mă încălzesc enorm. Efectul e instantaneu și durabil. Îmi pare că privesc locuri de copleșitoare puritate.
Ceea ce întregește cavalcada simțurilor unificând făptura sunt chipurile oamenilor. Irelevant că sunt actori. Oamenii aceia reprezintă curățenia ca formă de expresivitate sufletească. N-as spune că sunt naturali, senini, calzi, candizi. Aș spune că sunt exact acele figuri pe care ai vrea să le regăsești atunci când te înalți în dimensiuni superioare.
Victor, Lucia, Ursu, Tic, Dan, Maria, Ionel. Se mai întreabă cineva care erau ”cei șapte magnifici”?
Ce ma distreaza si la Ciresarii (atat la carte, cat si la film), dar si la alte carti considerate clasice (“Elevul Dima dintr-a Saptea”, de exemplu) este varsta protagonistilor, majoritatea fiind adolescenti (ma rog, in cazul celei de-a doua carti, clasele incepeau la 10 ani). Adolescentii romanelor si timpurilor astora erau atat de inocenti in propria cautare, incat generatiile noi nu pot decat sa rada la aventurile lor.
În orice epocă/generație sunt exemple bune și exemple neinspirate. N-o să cădem în capcana generalizării, ci vom vedea ceea ce alegem fiecare să vedem în funcție de pragul la care ne situăm la un moment dat. Singurul exemplu de care mă pot lega sunt eu. Poate fi o timpurie vreme a coacerii sau una mai târzie, sprijinită de mutații divine. 🙂
Ehh, asta cu adolescenta “mai inocenta” e cumva o marca a altor epoci 🙂
Pentru că tot ai descris decorul nepătat, așa mă simt eu când ajung la Bunici. Cuprinsă instantaneu de o altă lume, atât de străină de cea în care trebuie să exist în fiece zi…