Am văzut și revăzut Stalker în regia lui Andrei Tarkovski, până mi-am simțit capul vâjâind și mi s-a părut că sunt Don Quijote cu fustă căutând sensul existențial (acesta este un concept filosofic uns cu miere și glod), întrebându-mă, iar și iar, ce parte din noi ne înalță din maldărul acesta de ,,existențe” care răsar și apun atât de străin de noi. Atât de armonios și stingher, dând totul, parcă fără să ceară ceva în schimb. Noi călcăm uneori tot ce respiră, tot ce vibrează, tot ce este, înaintând cu iubirea și ura din noi.

Mă simt ca într-o cazarmă. Am uniforma pătată de mâncare, bocancii sunt stâlciți, iar părul năclăit îmi cade peste ochii miopi. Când cineva se apropie de mine, îmi ridic mâinile compulsiv deasupra capului și-mi vine să urlu ceva nedeslușit. Dorm pe o bucată de pământ rece și mă doare pieptul. Sau nu. Mă doare pieptul aflat dincolo de ,,pieptul” real. Mă doare tot ce nu se vede. Mă doare tot ce nu aud, nu înțeleg și nu știu.

Noaptea se lasă ca o prăjină peste un punct. Punctul își întinde mădularele strivite, își rotește capul, deschide gura și vomită. Prăjina se miră de îndrăzneala lui, își strânge coapsele prăvălite, dornice de perpetuare și pleacă. În urmă rămâne un gol. Golul strigă. Are un colț care se preface ușor în pumn și aterizează în ceafa tinerei de 24 de ani care sunt (?). Umbra de pe tavan se mărește. Aș putea să desfac pieptul acesta, să arunc cele câteva kilograme de lături frumoase, iar coastele să rămână goale, tremurând în răcoarea așternându-se pe podea.

De-ar fi posibil, i-aș cere socoteală lui Surman. De ce nu a mai cotinuat puțin Whistman’s Wood? De ce, la finalul fiecărei muzici, simți că mai este ceva care nu a fost spus dintr-un egoism explicabil? Poate că în miezul fiecărui adevăr sălășluiește minciuna, absența în prezență, ura în iubire etc., până când simți abrupt că îți sunt posibile doar începuturile, doar bruma din lucruri, întrerupt tocmai de cel mai puternic avânt, când îți vrei partea de desăvârșire, glorie și ce naiba mai poftești. Ar fi curios să ne citim unul altuia lista de năzuințe inconștiente, de bălți urât mirositoare la care ne uităm ca la niște picături cristaline de apă și ne aranjăm coama.

Uite-mă, sunt un dobitoc împlinit, mi-am găsit pantofi pentru copite, părem să spunem și apoi apropiem paharul de gură. Se simte o fierbințeală, un fior, o dorință de mizerie și cădere, o uitare și o reamintire. Marginile frunții, ca niște plăci tectonice frecându-se sau corpuri tinere care se scaldă-n hormoni, caută o budă să vomite niște gânduri, să-și spele gura și să răstească mai apoi niște fraze ticluite.

Priviți-mă, mă mint tot atât cât respir, mă perind printre voi și tocmai ce am călcat în bălegarul pe care l-am băgat sub pat și el s-a ținut după mine. Asta spunem înăuntru. În afară, tot atâtea inutilități cât gropile din asfalt, în care vom muri precum proștii, ori în care ni se va pune câte o mână, câte un ochi pentru o reparație provizorie.

[Aici spun nu știu ce.]

Revenind la Stalker, pe care-l poți urmări doar oprind la fiecare cadru, sondând în tine după răspuns, ori întrebări, după caz, una dintre replicile Călăuzei mi-a rămas atât de adânc înfiptă-n minte, încât simt să-mi decopertez scalpul, să umblu cu mâinile pe acolo și să o arunc pe parchet.

Cel mai greu lucru este să ai o viață împlinită, să fii fericit întru câtva și să te simți întemnițat, știind că trebuie să atingi ceva mai înalt care, paradoxal, este dincolo de tine și-ți va rămâne poate mereu un felinar de abia pâlpâind; singurul care te ghidează și uneori te scoate din minți, încât ai vrea să arunci în el cu o piatră. Să se stingă pentru totdeauna. Să te lase dracului (toți, oricine) în pace, să tacă, să tacă și să ți se răcească tâmplele. Apoi, vei face tot ce vor ei. Tot ce vrei tu. Și vei înainta. Cu osia inimii în afară, îndurând ploile și frigul, căldura, oamenii, iubirile și urile care vor veni tăvălug peste tine, rupându-ți tibia.

Nici nu poți striga. Rămâne dorința aceasta absurdă să primești un bocanc în gura inimii și un pumn în capul pieptului, să poți scuipa deznădejdea din stern și să râzi tâmp, citind liniștit cărți de felul ,,10 pași ca să…” fii idiot. Să-ți arunci chiloții pe pilot automat, să-ți închei pantalonii, să-ți pui dosul pârlit de viață într-o mașină și să gonești pe o autostradă întinsă. Să ți se usuce gâtul, să ai nisip în urechi și să dormi într-un hotel mizerabil unde, la recepție, să te întâmpine tot un idiot ca și tine, cu care să discuți despre vreme. Scenariile de tipul Hitchcock sunt obositoare. Nu, îți trebuie o masă ieftină, plină de grăsimi și fatalități înghițite pe nesimțite. Să ai o burtă slinoasă pe care să o mângâi în neștire în somn. Asta azi, căci mâine…

Mâine revii la oasele tale rămase fără carne, la gratiile din piele și simțuri, la ochii tulburați și flămânzi. Ca să-i poți spune unui alt om: Haide să ne spintecăm și să alegem numai răul din noi, să ne agățăm de o luntre, să ne facem  scândură, să putrezim și să uităm.

Să uităm. Să uităm. Să (ne) uităm!