Adia vântul. Îmi crăpaseră buzele și-mi simțeam genunchii apăsați de niște mâini mari ca  două pietre care mi se adânceau în carnea inimii. Atunci, la cinci sau șase ani, privind un copac rupt, legănat de apă, mi-am spus că nu mă mai întorc acasă. Am aruncat tricoul ud de pe mine, străină de trupul mic pe care nu-l simțeam nici când mă loveam și mi-am imaginat că sunt bucata de lemn plutind. M-am rostogolit în nisipul murdar de pași, râzând cu poftă și cu mâinile împingându-se într-o zare închipuită. Cred că am fost, pentru prima dată, fericită. M-am întors acasă doar pentru că îmi era foame, frig și frică de întuneric și pentru că nu mai zăream lemnul.

Am mai fost fericită la 10 ani, când am sărutat o fată zănatică, ținându-i părul negru și des în mâini; poate momentul zero când mi-am dat seama că dacă eram bărbat m-aș fi descurcat mai bine de-a lungul vieții. Pesemne, este doar o părere augmentată de neînțelegerea mea față de toanele unor femei, fragilitatea, slăbiciunile și multitudinea de interese seci care ne alungă pe un drum al unei sensibilități dăunătoare.

Acum… drumuri de sute de kilometri, examene, admiterea pentru doctorat, plimbări care nu mai liniștesc, ci îmi tulbură și mai mult malul, vase de spălat, buzunare goale și o nouă scriere care nu-mi iese. Mă macină gândul unei perfecțiuni pe care o simt, mi se pare că o ating cu buricele, cu gura, o smulg, o înfulec, apoi o scuip, dându-mi seama că era veninoasă. Am vrut să încerc să am un personaj principal feminin, dar plonjez mereu în cel masculin și rămân agățată de toate iluziile cusute deasupra propriei pieli, că așa sunt eu, că doar așa pot merge înainte, ori înapoi, în toate părțile grăbit, neostoită de fervoarea căutării.

Deși sunt conștientă că trecutul devine ademenitor în măsura în care îl vedem cu ochii celui care păstrează numai ce-i convine și condimentează totul cu o melancolie desuetă, mă trezesc adesea în toiul nopții și-mi simt tălpile călcând pe pământul de acasă. Sunt copil și mi-e foame și poftă de cireșe coapte, mă dor coatele și ochii miopi. Și râd neostoit când îmi clătesc picioarele pline de colb în râu. Apoi, mă trezesc. Mi-e sete și mi-e rău. Vreau mereu să scriu. Închid ochii și-mi pare că ideile sunt grăitor de puternice. Când mă trezesc însă, totul mi se pare o prostie. Șterg.

Pauză.

Într-o zi, am văzut la o terasă o țigancă frumoasă, îmbrăcată într-o rochie care-i lăsa sânii plini să se odihnească-n ochii mojicilor care sorbeau berea printre înjurături. Mi-am spus că ea ar putea fi personajul meu feminin. Am amețit privindu-i tălpile goale călcând pe scândurile murdare. Își lăsase tocurile într-un colț și ținea la piept un copil dormind. Părul lung i se lipise de spatele gol pe jumătate și ochii ei adânci, largi și negri păreau să muște din lucruri. Oare cum ar fi femeia aceasta damnată pasiunii, lăsând nebunește totul în urmă, tremurând și simțind că iese din sine, din tot ceea ce știe, mânată mereu de o mistuire care să o distrugă și să o recompună?

În vreme ce-mi treceau aceste nerozii prin minte și, probabil, o priveam prea insistent, ea se uita la mine ca la o ciudățenie blondă, iar bărbatul ei chelios și burtos, nu prea înțelegea ce dracu se întâmplă. Am mai luat o gură de vin. Cum naiba să croiești o femeie care să fie, măcar puțin, racordată realității, ori visului, când îți vine să-i pui crengi, solzi, pene și bălți?

Reluare.

   Eram la terasă.

—Simona, ești aici cu noi?

—Îhhh, sunt, sunt, am bolborosit obosită. Atât de obosită, încât îmi venea să-mi las capul pe masă și să dorm. Să se stingă totul în jur și să se audă doar tălpile țigăncii făcând scândura să vibreze. Cercuri, pătrate care să-mi ajungă mie până spre ochi și să mă izbească de căptușeala sinelui, să stoarcă într-un fel toate ideile, să le topesc și să scriu. Să scriu ceva rupt din tot ce nu se întrezărește privirii și să… dorm. La dracu!

Altă dublă.

—Simona, care sunt planurile tale de viitor?

—Să pot bea în fiecare seară, ca să nu mă mai doară când recitesc ceea ce scriu și simt, într-un fel absurd, că nu este bine.

     Pauză.

Îmi vine să mușc iarba, caldarâmul, să pot ieși din mine și să trec din om în om, haotic și nebun, până când sunt mai mult, mai puțin, nimic… până mă tulbur, până când mă opresc pe buza unui cuvânt și mă culc într-un colț ca și cum, în tot acest nimic ce poate fi viața uneori, cu mersul ei halucinant și, poate, inutil, eu pot găsi și rupe în mâini scânteia înțelesului. Câte prostii. Câte prostii. Ce bine ar fi fost să existe o moarte temporară, aflată la cheremul nostru. Probabil oamenii s-ar fi prăbușit pe străzi precum buștenii, alegând să moară când sunt sătui de viață și hămesiți de iubire și înțeles. Eu aș fi murit în majoritatea timpului și aș fi vrut să fiu doar atunci când pot scrie.

Acum, zăcând în patul acesta ca o mlaștină, am impresia că mi-e mintea golită de orice și că, dacă va fi din nou cald, îmi voi pierde mințile. Cred că voiam să spun în tot acest timp că nimic nu este mai absurd și dureros decât clipele când nu-ți mai poți îndura sinele și te-ai ucide. Apoi, ți-ai lua resturile în mâini și te-ai preface-n ceva care tace mereu… Ca nu cumva, trecând cineva pe lângă tine, să te audă că susuri și urli.