Adia vântul. Îmi crăpaseră buzele și-mi simțeam genunchii apăsați de niște mâini mari ca două pietre care mi se adânceau în carnea inimii. Atunci, la cinci sau șase ani, privind un copac rupt, legănat de apă, mi-am spus că nu mă mai întorc acasă. Am aruncat tricoul ud de pe mine, străină de trupul mic pe care nu-l simțeam nici când mă loveam și mi-am imaginat că sunt bucata de lemn plutind. M-am rostogolit în nisipul murdar de pași, râzând cu poftă și cu mâinile împingându-se într-o zare închipuită. Cred că am fost, pentru prima dată, fericită. M-am întors acasă doar pentru că îmi era foame, frig și frică de întuneric și pentru că nu mai zăream lemnul.
Am mai fost fericită la 10 ani, când am sărutat o fată zănatică, ținându-i părul negru și des în mâini; poate momentul zero când mi-am dat seama că dacă eram bărbat m-aș fi descurcat mai bine de-a lungul vieții. Pesemne, este doar o părere augmentată de neînțelegerea mea față de toanele unor femei, fragilitatea, slăbiciunile și multitudinea de interese seci care ne alungă pe un drum al unei sensibilități dăunătoare.