M-a scos o damă bună în oraş, la masă. Buzată, cu ochi de leoaică înfierbântată, forme, talie subţire, ca prin inel trasă. Fardată cu model şic, o bluză mulată, vârâtă-n buric. Cizme, cu tocuri lungi, din piele de iapă în dungi. Şi pantaloni subţiri, din latex. Gagica miroase a sex.

Eu aveam pofte, simţeam cum pulsez, explodez. Cu ochii-ntre ţâţe, ziceai că-s motan necastrat într-o turmă de mâţe. Am încercat să-i vorbesc, să o ameţesc; din vorbe, din slove – scrise de alţii, scrise de mine, cele mai sexi si fine.

M-a ignorat complet, futil ca un acord fără predicat şi fără subiect. Mergea cu un pas înainte, cu mâna vârâtă la mine-n budigăi. Tăcea, mergea şi mă târa după ea ca pe un sac de păstăi.

Ajungem la restaurant, intră prima. Târâş după ea, simt momentul jenant, smucesc din nădragi să-i scot mâna. Se-aşază la masă – oftează cu spor prin toate găurile avide de amor – sunt fleaşcă, iar ea, atât de frumoasă!

Dau să m-aşez lângă ea, femeia de vis, prietena mea. Când să-mi lipesc de spătar grumazul, se uită la mine gagica, îmi arde o palmă de-mi mută obrazul:

„Nu tu! Acolo stă ştrumeleagul!”

Ce rost să mai comentez? Înghit în sec şi mă conformez. Era evident pentru toţi pân-acuma cine e sclavul şi cine-i stăpâna. De spate mă-ndoi, îmi scot brăcinarul, pe scaun cu grijă aşez ştrumeleagul. Iar eu lângă masă, chircit, pălmuit.

Stăpână îl vede pe chelner şi-i strigă zorit:
“O ciorbă pentru mine, una pentru Ștrumeleag, nimic pentru sclav!”

Apoi îl ia între palme şi-l freacă, îi gâdilă scrotul, îi mângâie moţul, e toată un zâmbet, un chicot, o horă zglobie de capră.
“O friptură pentru mine, una pentru Ștrumeleag, nimic pentru sclav!”

Eu, în continuare chircit, lângă scaun; îmi tremurau genunchii ca pana pe graur. Stăpâna se întinde peste masă, ia în braţe ştrumeleagul, îi pupă prepuţul sfioasă. Îl mai mângâie, îi şopteşte ceva ruşinoasă. Îi face cu ochiul, cu genele-i perie scrotul. Şi prinde curaj. Îi suge capul cu nesaţ – Haţ, haţ, haţ!

„O prăjitură pentru mine, una pentru Ștrumeleag, nimic pentru sclav!”

Când am ajuns la ea acasă, deja tremura ca grăsimea pe curul de raţă.
„Te vreau, te ador, te iubesc, eşti minunat” Din mâini face laţ, din nou haţ-haţ-haţ, îmi ia ştrumeleagul şi-l trânteşte în pat. Îşi smulge textila, îşi pune pe tavă zambila, se-apucă să urle cu spume avida – începe corida!

„Da, da, încă puţin, încă puţin…” Ștrumeleagul tot mai umflat, tot mai roşu, ca o butelcuţă cu vin. Transpiră, din rărunchi se zdruncină, stăpâna e toată vuiet şi suspin „Daaa, încă puţiiin…”

Mai avea puţin, foarte puţin, se pregătea de un ultim urlat, de hora izbăvirii şi tumbe în pat. Dar trebuia sa fiu şi eu răzbunat – Ștrumeleagul a explodat. Atârna ca un tub de pastă consumat, după ce-a mozolit-o din tălpi până-n cap. Şi plânge stăpâna, plânge după finalul ratat „Nuuu, încă puţiiin!!!”
Sclavul zâmbeşte perfid spre stăpână: Am câştigat!

În memoria tuturor bărbaţilor care au fost şi sunt folosiţi ca nişte bucăţi de carne.