Lumea Arres, Universul 6, anul 3490

”Dacă pierzi…”

Nu era nevoie să-i spună niciunul, le-o citea în ochi – dacă pierzi, murim. Nu mai aveau rezerve nici până la sfîrșitul anului iar în cinci ani, până la următorul Duel, aveau să moară de foame până la ultimul.

Vinovat era cel din fața lui, cel pe care învățase să-l urască înainte de a veni pe lume, flămând în burta mamei. Cel din cauza căruia toți copiii arreieni se nășteau și creșteau rahitici, generalul Esso. Câștigase de douăsprezece ori Duelul, de zece ori mai multe decât oricare altul dinaintea lui și-i aruncase într-o foamete de jumătate de secol.

Consumaseră totul din depozitele înghețate, la început cu lăcomie apoi, cu fiecare nouă înfrângere, gram cu gram. După al cincilea Duel pierdut în fața lui Esso, trecuseră la filtrat aerul și la procesat roca, moleculă cu moleculă. Acum își mâncau direct morții, uscați și făcuți făină în cuptoarele bisericii; nu mai aveau timp să-i îngroape și să-i filtreze după aceea, cum făcuseră cu fiecare cimitir până la al nouălea Duel pierdut.

Singurele crime care se pedepseau acum cu moartea erau furtul de făină și ascunsul mortului. Familiile începuseră să facă asta din ce în ce mai des, de foame nu-l mai duceau la biserică, îl țineau pentru ei.

El le-adusese coșmarul, bătrânul scund și gras din fața lui. Nu avea voie să piardă – fără Ogor, nici morții nu mai erau destui. Zâmbi, mâine toate astea o să fie trecut. N-avea cum să piardă, de la trei ani se pregătea pentru Duel, de când avusese cel mai mare scor din istoria Aressului la testul de abilități. Din ziua aceea nu mai știuse altceva: patrusprezece ore de joc pe zi, terapie genetică, infuzie neuronală, o viața împărțită între sferă și spital.

Totul ca să gândească mai eficient, să perceapă mai mult, să calculeze mai repede. Primul care făcuse programul complet.

Îl va învinge.

Cât era de tânăr… văzuse o duzină ca el până acum. De fiecare dată încrezători, nerăbdători să devină eroi, fără nicio urmă de îndoială, fără să ezite o singură clipă la intrarea în sferă. Așa erau toți, convinși că nimeni nu poate să joace mai bine după atâtea ace și tratamente și zeci de mii de ore jucate. Victorioși.

Dura o secundă după ultima mutare să se termine jocul. O eternitate pentru ei, obișnuiți să gândească mii de mutări în timpul ăla. Atunci se dărâmau, îi vedea copleșiți, disperați, căutând o explicație pe care nimeni nu le-o mai putea da.

Apoi se termina. Moartea era instantanee, dar secunda dinainte, când știau c-au înșelat miliarde de speranțe, o făcea la fel de înfiorătoare ca o tragere pe roată. La început se bucura să-i vadă zdrobiți, să știe că el singur, fără o mie de cercetători în spate, i-a făcut din eroi cenușă. Cu fiecare Duel însă, cu fiecare încă cinci ani, ultima secundă devenea din ce în ce mai greu de suportat până când o simțea la fel de îngrozit ca învinsul.

Tânărul era tot ce aveau mai bun arreienii, singurul care trecuse prin tot programul lor de condiționare pentru joc. O viață de cobai, ca să-i zâmbească acum sfidător, sigur pe victorie.

”Esso, mi-au zis că e invincibil. Rânjeau nenorociții, de parcă după Duelul ăsta am să ajung eu să cerșesc mâncare de la ei”

Asta-i spusese ministrul de informații, care cumpăra de ani de zile informații de la arreieni cu batoane proteice. Și încă un lucru, mult mai important decât dosarele despre veșnicul progres al cercetătorilor de pe Arres și jucătorii lor de neînvins…

”E ultimul, Esso. Dacă-l câștigi pe ăsta nu va mai fi altul, sunt terminați, vom avea Ogor-ul numai pentru noi”

Erau numai piele și os, mumii ambulante. Îi văzuse la dineul oficial, cu o seară înainte, încercând din răsputeri să-și păstreze cumpătul și eticheta în fața bufetului. Noroc că Duelul se ținea de data asta pe Zenda și le adusese singura lor masă adevărată din ultimul deceniu.

Dacă până și guvernul lor arăta așa…

Jocul era transmis în peste 2000 de lumi, în cele 7 Universuri necenzurate, iar Lightvision avea exclusivitate. Promovaseră agresiv Duelul în ultimele 6 luni – Ultima șansă pentru Arres, Ultima bătălie a Generalului – și se așteptau la o audiență de peste un trilion, nu degeaba ultima era cel mai puternic cuvânt din marketingul galactic. Cu zece la sută din încasări ar fi hrănit Arresul pentru două milenii.

”Arres și Zenda – colonii surori, Ogor – planeta plantație”

”Marea schismă din 2980”

”Ședința extraordinară a Consiliului Multivers din 2984”

”Promulgarea legii Duelului”

”Ordonanța de motivare specială”

Comentatorii turuiau în microfoane istoria jocului, de la conflictul și schisma coloniilor până la decizia Consiliului de instituire a Duelului cincinal. Mai erau cincisprezece minute. Era rândul campionilor mondiali să explice regulile jocului și strategiile lor favorite. Câteodată începeau să se certe, fără niciun rost că orice competiție între lumi era interzisă, n-aveau cum să afle care e mai bun – ar fi încălcat Prima Regulă, NIMIC SPRE RĂZBOI.

De asta Duelul era unic în Multivers, posibil doar pentru că Arres și Zenda erau colonii surori, încă înregistrate ca aceeași lume. Tot de asta, Arres-ul nu putea fi ajutat din afară, deși în fiecare deceniu Stânga Populară încerca să treacă o derogare. De fiecare dată răspunsul Consiliului era același: ajutor înseamnă datorie, datoria înseamnă interes în altă lume, iar asta duce spre război. Prima regulă proteja Multiversul de el însuși și nu exista excepție.

Respiră adânc de câteva ori. Așa-l învățase profesorul să-și calmeze nervii, când era încă puștan. Rămăsese cu obiceiul chiar dacă nu mai avea nimic de calmat, își dăduse seama cu vreo douăzeci de ani în urmă că nu mai simte nicio emoție înaintea unei partide.

Devenise o mașină. Marele General Esso, Eroul, ziua mondială Esso, programul de pregătire Esso, spitalele Esso, menajerele Esso, transpotuburile Esso. Zâmbi, o să ajungă să numească așa și implanturile de sâni, o gamă premium bineînțeles.

Arreieni nu înțelegeau. Își făceau jucătorii mai rapizi, mai eficienți, mai creativi. Îi învățau milioane de scenarii posibile, miliarde de mutări recomandate. Oricine putea să învețe jocul așa, până și campionii ăștia mondiali care comentau penibil în căști nu erau departe de nivelul ăsta de calcul.

Și el fusese așa, cel mai bun dintre amatori. Norocul lui, norocul Zendei. Când politrucii hotărâseră că jucătorii nu erau destul de motivați și asta-i costa pe ei mandatul, nimeni nu vota un guvern de criză, schimbaseră regulile.

Fusese primul zendal care jucase cu moartea în față. Cu cât vedea piesele venind mai aproape cu atât se gândea mai mult la ce-o să simtă când un pion o să-i sfâșie creierul. Pion, te ducea cu gândul la piesele acelea inofensive de șah. Numai că la șah, când lua mat, regele nu murea, cu creierul prăjit de fotoni.

Nu era pregătit pentru asta dar primul arreian nici atât, așa că el a clacat primul. La al doilea Duel era deja în altă ligă, înfruntase moartea în joc, singurul din Multiunivers care o făcuse. Ce șanse avea cel din față lui, care abia își stăpânea tremurul pleoapelor?

O victorie și încă una și încă una, până când obezitatea devenise modă. Ei nu-și dădeau seama… de fiecare dată îl puneau să joace c-un începător…

Asta nu se schimba chiar dacă în ultima vreme Duelul fusese mai greu. Era încrederea cu care arreienii intrau în joc, erau făcuți să creadă că nu pot pierde, altfel toată viața lor de cobai ar fi fost degeaba.

Asta-i făcea puternici la început. Ajungea doar un moment, o singură mutare, care să-i facă să gândească mai mult decât erau obișnuiți, să înțeleagă că pot pierde și gata, deveneau începători, speriați de piesele care-i înconjoară.

Prima mutare. A doua. Următoarele zece. Nu contau, nimeni nu ataca de la început, nimeni nu-și arăta planul decât după ce-și baricada sfertul lui de sferă. Se uita la General, cum muta sigur și calm, ca la antrenament. Să fi știut adevărul…

Îl văzuseră învingând de-atâtea ori jucători mai inteligenți, mai rapizi, jucători fără greșeală, c-au început să caute explicații în afara abilităților de calcul. Cum de nu și-au dat seama mai repede? Prinși în cursa pentru jucătorul perfect, orbi la orice altceva până la ultimul Duel, când jucătorul lor pierduse din nou în fața Generalului, deși știa tot, tot, tot ce se putea întâmpla în sferă.

Abia atunci au înțeles avantajul lui Esso și abia atunci au știut unde programul lor, jumătate de secol de cercetare cu toate resursele guvernului, dădea greș. Mai avea nevoie de încă o etapă, poate cea mai importantă.

Zendalii aveau spioni peste tot, nu era greu să recrutezi muritori de foame. Așa c-au ținut totul între ei, el și șaisprezece oameni au știut de ultima etapă a programului. Dintre ei doar patru vedeau acum jocul, președintele Arresului, cei doi directori ai programului și el, câștigătorul. Ceilalți treisprezece pierduseră. Ultima etapă era Duelul adevărat, între cei mai buni dintre ei.

Esso avea doisprezece victorii în fața morții, el avea cu una în plus. Generalul aștepta răbdător să-și vadă adversarul strivit sub presiunea finalului, fără să știe că de data asta slăbiciunea pe care conta nu era acolo și că, fără ea, nu are absolut nicio șansă în fața unei minți tinere, construite pentru joc.

Nu se întreba dacă va câștiga ci când o va face. Trecuseră patru ore și nu găsea nicio portiță în apărarea lui Esso, era ca și cum generalul juca numai ca să se apere, tot ce făcea era să-i blocheze lui mutările și să-și ferească piesele din drumul formațiilor-vârf.

Cum se aștepta să câștige făcând doar asta? Uite și acum, împingea în lateral fără rost formația defensivă din dreapta și… și… nu, nu se putea. Parcă atunci vedea pentru prima dată toată sfera și cele două formații-vârf imense pe care Esso le construise mimând că se ferește de atacurile lui.

Erau fără mijloc, de asta nu le observase. Abia acum Generalul le lega și n-avea cum să-l oprească. Patruzeci de mutări, cu douăzeci mai puține decât îi trebuiau lui să-i spargă apărarea. Pierduse, pierduse…

Muta amețit, urmându-și planul din inerție, deja învins. Era vina lui, el, jucătorul perfect, lăsase Arresul să moară.

Încă zece mutări, le vedea limpede ca lumina zilei. Dar… de ce? Cum? Esso greșise, lăsase un spațiu inutil și putea să-i anihileze formația-vârf din față. Își reveni dintr-odată la ascuțimea de la început. Cu o singură mutare se schimbase totul, avea victoria în mână. Nu înțelegea cum putuse Generalul să facă o asemenea greșeală, dar ce mai conta?

Muta hotărât, încruntat, cu toată ura pe care o adunase în el, cu toată ura lumii lui înfometate. Nu mai era joc, era execuție. Îl condamnase toată viață și-acum în sfârșit putea să-i dea ce merita.

Tânărul ăsta era altfel, din alt aluat. Nici un tremur, nici cea mai mică ezitare, de când aștepta un adversar ca el…

Se gândise decenii dacă ar putea câștiga în fața unui joc pefect și acum avea ocazia să încerce. Construia încet, numai când atacul arreianului îi împingea piesele acolo unde le voia, în rest își aglomera apărarea rând după rând, să-l oblige la atacuri largi, spațiu pentru camuflare.

Mergea, tânărul îi prindea semicercul ca într-o menghină fără să-i observe capcana. Încă o sută de mutări…

Înțelesese. Prea târziu, arreiene, nu mai ai nicio mutare care să mă blocheze. Ai pierdut și o știi, ești înnebunit de durere, tu erai ultima lor speranță. O să moară de foame o lume întreagă, din cauza ta, din cauza mea.

Avea 86 de ani. Eroul. Invincibilul. Încă treizeci și două de mutări și ucidea din nou, de data asta pe toți. Ce drept avea să extermine un popor? Ce drept avea să câștige cu prețul ăsta? Dar dacă pierdea? Dacă cel din fața lui nu putea fi învins de altul pentru cine știe cât timp? Dacă ajungeau zendalii să moară de foame?

Nu, arreienii știau ce înseamnă… nu le-ar fi făcut niciodată același lucru. Poate chiar ar fi renunțat la Duelul ăsta stupid și-ar fi împărțit din nou Ogorul, ca la început. Poate… poate era de-ajuns pentru el. Îi îmbuibase destul pe zendali, nu putea să șteargă din Multivers o lume, doar ca să-i umfle și mai tare.

Mută greșit.

Restul mutărilor nu mai contau, nu dură mult și veni ultima. Pierduse. Avea o secundă să simtă tot ce simțiseră cei dinaintea lui dar știa că n-o să o facă – era fericit, era fericit cum nu mai fusese decât o singură dată în viață, când câștigase primul duel.

Gata. Zâmbea? De ce zâmbea? Generalul Esso murea în fața lui, cu buzele înghețate într-un zâmbet larg.

– Erou, Erou, Erou!

Auzi tumultul publicului imediat ce se dezactivă sfera-ring. Se uită amețit în jur, la mâinile strânse în pumni victorioși, la lacrimile de bucurie ale tribunei arreiene, la fețele lor înfiorător de slabe și de pământii.

Șopti și el:

– Erou, Erou, Erou! – gândindu-se la Monstrul, Căpcăunul, Generalul Foame, care-și dăduse viața pentru ei, zâmbind.

sursă imagine