Veneam seara trecută spre casă. Berceni, ora 23, un vârf de plop mângâie noaptea ca o pensulă uscată smulgând fibrele dintr-un pastel. Păşeam liniştit în melancolie şi reflexie – toamna lui Vivaldi acompaniată de Chopin în Marche funèbre. Vorbim totuşi de partea bună a Berceniului. Piaţa Sudului, la doar 10 minute de Universitate.

Aleea liberă, doar un mârtan jilav înfofolidu-se în frunze moarte şi gândurile mele spânzurate-n plop. Atunci a început urgia.

Urlete de răzbel, ciorile s-au unit într-un gheizer de duhuri, spărgându-se în luciul lunatic. Însăşi strada a început să ţipe, s-a zgribulit caldarâmul şi au sângerat norii. “Aaaah, aaah, uuuuh!” curgea cu plânset metalic corul fecioarelor (alea două) schingiuite.
Şi atunci s-a ridicat o hulă mare în depărtarea aleii.

Erau trei juni zburdalnici, sigur sub 20 de ani, care pufăiau din ţigări alergând. Entuziasm, vioiciune, izvor de energie. Iar în dreptul fiecărei scări de bloc, începeau să urle şi şutau sălbatic în tomberoanele agăţate de gard. M-am ferit temător din calea lor, m-am săltat puţin pe vârfuri, nu cumva pe bezna aia să mă confunde cu vreun coş de gunoi.

În urma lor, a rămas dezastrul. Tomberoane sparte, cocoţate prin copaci ori rostogolindu-se în stradă. Şi tot gunoiul împrăştiat peste borduri, băncuţe, şoareci, tulpini de trandafiri.

Aceşti trei tineri energici reprezintă o excepţie doar prin natura violentă a exprimării. Însă – şi asta o spun după ce am trăit câţiva ani printre ei – cei mai mulţi dintre tinerii cartierelor muncitoreşti bucureştene au creierii terci. Îi văd pe stradă, îi văd în tramvaie şi autobuze, îi văd pe facebook. Sunt pecetea cleioasă a unui viitor morbid.

Mulţi dintre ei reprezintă un cumul de educaţie şcolară precară, mediu familial nesănătos – fie neglijare, fie violenţă, fie sfaturile unor comunişti frustraţi, inadaptaţi noii orânduiri – şi, nu în ultimul rănd, mizerie vestică. Tot ce înseamnă divertisment de hazna şi comportament haotico-miserupist. Au reuşit performanţa de a absorbi tot ce a fost mai facil, deci mai răpănos.

Nu îmi place să vâslesc în luntre mizantropice, dar spun ce văd. Nu pot să mă droghez cu himere revoluţionare şi să accept tacit imaginea poporului minunat, subjugat de politicul diavolesc.

Politicienii reprezintă oglinda societăţii! Nu au fost paraşutaţi de pe Planeta Corupţilor Sugători de Sânge. Au fost renegaţi în stradă de câteva zeci de mii de persoane. Un procent subunitar, raportat la întreaga societate. Noi nu suntem o societate sănătoasă, funcţională, cu atât mai puţin civilizată, ospitalieră, empatică, “frumoasă”, “minunată”…(completaţi cu restul cuvintelor de lemn aruncate de “revoluţionarii” clișeizaţi).

Cei care au urlat din rărunchi împotriva clasei politice zilele trecute nu au făcut-o din cauza strâmtorării materiale. O premieră pentru noi! Ei au fost partizanii unei revoluţii morale. Un procent subunitar, atipic societăţii noastre. Şi totuşi, un procent subunitar.
Ei sunt racul încăpăţânat care vrea să împingă balena moartă, intrată în putrefacţie.

Devine irelevant guvernul misterioşilor tehnocraţi, la fel şi prim-ministrul cunoscut de acum 6 zile. Politicul nu contează cât timp noi şutăm tomberoane spre poarta neroziei.