Veneam seara trecută spre casă. Berceni, ora 23, un vârf de plop mângâie noaptea ca o pensulă uscată smulgând fibrele dintr-un pastel. Păşeam liniştit în melancolie şi reflexie – toamna lui Vivaldi acompaniată de Chopin în Marche funèbre. Vorbim totuşi de partea bună a Berceniului. Piaţa Sudului, la doar 10 minute de Universitate.

Aleea liberă, doar un mârtan jilav înfofolidu-se în frunze moarte şi gândurile mele spânzurate-n plop. Atunci a început urgia.

Urlete de răzbel, ciorile s-au unit într-un gheizer de duhuri, spărgându-se în luciul lunatic. Însăşi strada a început să ţipe, s-a zgribulit caldarâmul şi au sângerat norii. “Aaaah, aaah, uuuuh!” curgea cu plânset metalic corul fecioarelor (alea două) schingiuite.
Şi atunci s-a ridicat o hulă mare în depărtarea aleii.
Continue reading