În data de 15 ianuarie 1850 s-a născut Mihai Eminovici. Dacă trăia mai sănătos (fără alcool, femei şi mercur), astăzi ar fi împlinit venerabila vârstă de 164 de ani. La mulţi ani, Mihai!
La vârsta de 16 ani, Mihai publică prima sa poezie în revista Familia. Directorul revistei, scriitorul Iosif Vulcan, schimbă însă numele autorului din Eminovici în Eminescu. Restul e istorie.
Şi pentru că nu îmi place să urez „La multi ani!” cu mâna goală, am făcut cadou următorul fragment din „Epigonul” (de subsemnatul):
Grădina raiului este autentică, originalul cu forme, miresme şi sunete perfecte, imposibil de copiat în imaginaţia limitată a fiinţelor inferioare Creatorului. Se întinde pe ultimele şapte etaje ale Împărăţiei Cerurilor, iar gândul o poate vizita doar după ce s-a spălat în cele şapte râuri ce o împrejmuiesc.
E brăzdată de văi însorite, unde unicornii pasc curcubeţică stropită cu miere şi se adapă din izvoarele de ambrozie. Nuferii cântă pe lacul dezmierdat în mângâierea bărcii cutremurate. Îşi amestecă scânteierile în albăstrimea codrului legănat de doina privighetorilor somnoroase. Şi la marginea codrului, răsare “o construcţie geometrică, puţin ridicată asupra solului, cu câte două ferestre mari în lături. Un pridvor înalt în faţă, la care sui pe vreo şapte trepte de lemn, un acoperământ al tindei, în chip de fronton grec sprijinit pe două coloane svelte, ce dau albei clădiri acoperite cu tablă un vag stil neoclasic”. Iar pe pridvor, o masă veche, acoperită în vederi cumpărate din Berlin şi Viena. La masă stă el, cu fruntea lată proptită în palme, împungându-şi coatele în file sfâşiate, smulse dintre coperţile lui Schopenhauer.
Cerul rece de albastru
Îmi pictează flori pe talpă
Legănat în frac de astru
Uit în jos la Luna caldă
Suflet viu cu gânduri moarte
Fără inimă şi chip
Am uitat să plâng, să ţip
Când pluteam spre nemurire
Pe un râu de luntre arse.
Am cutreierat Edenul
Să-mi cos ţâţe-n aşternut
Eu zbârlesc în nuferi jderul
Şi iubesc un înger mut.
De la pridvorul casei albe cu trepte de lemn şi coloane svelte, grădina raiului se continuă printr-o potecă îngustă, cu fire de iarbă tot mai ofilite şi mai rarefiate. Până se pierde într-un drum de colb cenuşiu, şerpuit peste câmpul de miere uscată şi îngălată…
(Fragment din Epigonul – Povestiri de la Olanu)