Un nenorocit de limbric, un trădător de neam gol de patriotism și mai nou, chiar agent infiltrat. Al cui nu știu că încă n-am primit fluturașul de salariu dar părerile ezită între statul ungar, rus sau american. Sunt toate etichete pe care mi le-am atras de-a lungul timpului scriind despre România.

Cumva s-a înfipt în conștientul popular ideea că dacă nu trâmbițezi cât de tare poți că țara ta ea cea mai tare, cea mai frumoasă și că poporul tău a inventat totul de la roată la creierul pozitronic înseamnă nu numai că nu-ți iubești țara, dar și că aparții categoriilor mai sus numite. Limbric trădător infiltrat.

Nu, nu cred că munții noștri sunt cei mai teribili munți de pe planetă, nici că delta noastră e cea mai frumoasă din lume, nici că suntem cea mai deșteaptă nație de pe pământ ba chiar sunt de părere că omenirea ar fi ieșit din epoca de piatră și fără poporul român.

Cred însă că o țară mică care are și munți și mare și deltă și câmpie și podiș și peșteri și cascade și păduri seculare și sălbăticiuni de toate felurile și femei frumoase și bărbați tari și bucate delicios de variate pe ținuturi și datini ancestrale încă vii și oameni calzi, veseli și ospitalieri și cer cu pulbere de stele noaptea, cred că o țară ca asta n-ai cum să n-o iubești.

Iubesc România pentru toate astea și pentru multe altele că mi-ar lua pagini întregi să le număr. Și e mai mult decât un sentiment de suprafață, de dragoste turistică la prima vedere, de îndrăgosteală pornită de la farmecul ăsta de țară care le are pe toate și nu mai știi de ce să te bucuri – e o simțire adâncă de fiu, născut și crescut în ea, strâns legat de pământul ăsta de sângele neamului meu.

Atât de mult are de oferit țara asta încât nu poți să te sperii de cât de puțin primești. O bogăție indiscutabilă prădată de o clică de politicieni corupți până în măduva oaselor, un neam obișnuit să stea în genunchi și să primească bici după bici, sărăcit de o mână de hoți. Aceeași oameni calzi, veseli și primitori se transformă în vipere pufăitoare la cel mai mic semn de succes al vecinului, își scuipă violent veninul spre tine dacă le bați obrazul că fură, că încalcă legi, că se poartă lipsit de bun simț.

Mergi să respiri aer curat, să te bucuri de frumusețe, să mângâi cu vârful degetelor pâraie cristaline și găsești chiloți, izmene, pet-uri, cutii de bere, pungi, tone de mizerie lăsate în urmă de aceeași oameni care se bat cu pumnul în piept că țara lor e cea mai frumoasă. Ai nevoie de vreo hârtie sau vrei să plătești vreo dare, ești umilit de cozi, de funcționari grețoși, de un stat care-și mănâncă timpul și demnitatea considerând că e normal să-ți facă orice experiență de contact cu el cât mai absurdă. Cred că o țară ca asta nu ai cum să n-o urăști.

Urăsc România pentru toate cele de mai sus și încă multe de mi-ar lua pagini întregi să le număr.

Dacă toți cei care urlă  sus și tare cât de ales e neamul ăsta și cât de frumoasă e România și dacă toți cei care mă condamnă că nu le țin isonul ar încerca să se poarte pe măsura declarațiilor astea triumfătoare n-aș mai avea motive de ură.

Așa însă, numai cu patrioți, civilizați, ecologiști, incoruptibili, vrednici apărători și degrabă ascultători de lege dar doar din vorbe, nu-mi rămâne decât să iubesc și să urăsc România în același timp.

Puneți-mă la zid.