Atunci când îţi presezi urechea de pernă, involuntar construieşti un receptor universal, capabil să recunoască orice frecvenţă cunoscută de om, animal, vânt şi bormaşină. Asculţi glasul universului în cea mai performantă boxă: cea din fulgi de gâscă.

În dimineaţa asta, cu siguranţă m-am trezit mult prea devreme. Străzile şi bormaşinile încă dorm, iar perna tace. Sporadic se mai aud scurte bătăi înfundate; ca un cioc de pasăre lovind capacul unui sicriu adânc îngropat. Nimic nou, cunosc bine sunetul. Este inima Pământului şi o aud în pernă, atunci când restul lumii tace.

Bucureşti, sfârşit de februarie, 2014. Dintr-un apartament ponosit de periferie, înjur printre buze fiecare dimineaţă şi aştept lumea de afară să se schimbe. Până atunci, mă simt confortabil ignorând-o şi dezvoltând complexe relaţii de convieţuire cu perna.

Iar când o simt că nu mă mai iubeşte, scriu. Da, trebuie să scriu. Lumea pe care o ignor trebuie să ştie de mine:

“Sfârşit de februarie, când îţi plâng norii cu leşie în gât până te sufocă. Şi te lasă cu fruntea vânătă, umflată peste ochii sparţi de înecat. Nu te plânge nimeni; în liniştea asta de răpciune mucedă nu ştii dacă ai asurzit sau tot în jur este mort.

Ridică-ţi mucii de pe caldarâm,
Nu mai suge ţigări ghemuit.
Închide ochii, să te naşti pe un alt tărâm.
Aici s-a sfârşit:
Nimic de simţit, nimic de trăit.”

Da, îmi place să scriu şi sunt convins că în acea zi plângăcioasă de februarie aş fi produs un text sublim. Aveam un început bun, aveam emoţie, strada încă dormea. De ce oare, sadic împărat al haosului, mi-ai trimis trei bătai apăsate în uşă, fix atunci?
(fragment din ceva ce va să vină)

Dani Corban

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş