Neluș îl trage pe Marcu de braț până în dreptul curții cu gardul surpat.
– Păcat!
– Eh, facem altul.
– Lasă gardul. Păcat de maică-mea. S-a necăjit cu zilele din cauza miliției. Le zic așa dintr-un adevăr, nu din ură. Tot milițieni au rămas…
Goliciunea curții avea un miros de râncezire diluată în uitare; asemeni unui cufăr deschis după zeci de ani. Pe Marcu îl furnica repulsia la fel ca în prima zi, când l-a cunoscut pe bunicul Miranei în barul cu igrasie. Neluș are ochii umezi, pofticioși. Îl strânge de braț și arată spre pustiul curții ca spre o comoară îngropată:
– Uite, ce de loc avem! Ia uite! Aici putem să ridicăm imediat încă o cameră. Două-trei zile. Peretele casei acum îl pun la loc, în seara asta.
– Aham. Avem și curent, da?
– Imediat se trage, sunt stâlpii la doi pași… Sau, mai ușor, trag de la Cordelia. Ne știm, ne înțelegem noi.
– Hăhă, pe dracu! Nu merge așa. Sunt serverele care consumă o grămadă, aerul condiționat, trebuie lucrare serioasă, nu că vedem noi și tragem.
– Mă înțelegi că facem? Tu să ai camionul și băieții gata. Hai cu mine la Cordelia, hai acum! Să vezi că facem imediat.
Marcu se lăsă plimbat de braț printre smocurile drumului central, peste albia nisipoasă, adânc în zumzetul stâlpilor de înaltă tensiune. Neluș zâmbește fudul, cu degetul ridicat spre cablurile electrice. Marcu soarbe sclipirile de sare și sticlă pisată din uscăciunea gârlei.
Zumzetul îi gâdilă timpanul, îi împunge creierul, îi fierbe măduva din fiecare os. Secera lui Neluș se umple cu soare și curge pe umăr, pe braț, se agață de gâtul lui Marcu și își face cuib în spatele ochilor, ca un șarpe încolăcit.
Dealurile pe care s-a ridicat Grobiștea Arsă joacă într-un clocot mercurial, inundă albia. Sclipirile de sare se aglomerează pe coama valurilor; gârla a înviat, curge cu vuiet de revărsare. Marcu a încremenit la jumatea podului. Corpul și gândurile nu îi mai aparțin: poate doar să privească impasibil corabia care se ridică din freamătul scânteietor.
Karuna Kakaria apasă gârla, o împinge peste diguri. Butoaiele prinse în lanțuri dansează pe puntea lustruită. Cârmaciul are pielea coaptă de soare, îngălbenită spre extremități. Fața, crăpată ca un parbriz lovit de piatră, îşi pierduse orice strălucire, părea o bucată de vinilin întinsă pe catarg şi uitată peste generaţii.
În butoaie se aude mustul cântând. Cârmaciul dansează pe ritmul butoaielor. Are ochii șterși până la imaculare, la fel ca mama lui Neluș. În butoaie se aude mustul plângând. Din ochii albi îi curg vopsele stridente și se adună în dreapta sa construind o cruce răsturnată, colorată ca acadelele țigănești.
Butoaiele alunecă printre lanțuri, se sparg de punte: sunt pline cu pământ. Crucea se topește și iar crește în forma unui tânăr chircit ca un arici țâfnos. Marcu îl recunoaște, gândurile îi lovesc mintea încremenită, buzele se dezmorțesc într-un răget tremurat: „Ștetefuuuț!”
– Unde? tresări confuz Neluș, trecut câțiva pași dincolo de capătul podului.
Marcu privea albia nisipoasă cu inocența unui nou-născut. Se întoarse buimac spre un Neluș aflat mult mai departe decât îl știa înainte să clipească.
– Unde ce?
– Unde e Ștefuț?
– Dreacu știe… Bagabont, ca de obicei. A plecat ieri cu o fată din sat. Fără să zică, fără telefon, fără cap.
– Fără ca ce?
– Fără ca dracu! Am zis fă.. dă-te-n… stai așa!
Marcu s-a smuls din zumzetul stâlpilor de înaltă tensiune și se clatină leneș spre Neluș, imitând un pas alergător. Din sens opus se apropie un convoi de bătrâne îmbrobodite care leagănă târne. Fredonează o doină fără cuvinte și lovesc cu palma împletiturile de răchită uscată.
Ajunse în dreptul lui Marcu, apleacă târnele, cât să le vadă goliciunea, apoi își dezvelesc dinții lungi și pământii. Colțurile gurii par legate cu sârmă, întinse ca de zăbala unui cal, gata să plesnească. Duhnesc a zâmbete acre. Salută prin ochii cadaverici, fredonează nazal, bat târnele goale: „Ehe, maicăăă… Anul ăsta cum o fi? I-o mai fi sete?”
Șirul îmbroboditelor se prelungește în afara satului și continuă după prima cotitură a drumului central: pare infinit. Neluș gesticulează nerăbdător și-l îndeamnă pe Marcu să străpungă șirul. Vântul a ridicat coloane de țărână. Neluș îl strigă pe Marcu și îi desenează din deget un drum imaginar, printre coloane, spre conacul de la marginea satului: „Acolo stă prietena mea, Cordelia. Tragem curent de la Casa Wagner!”
