Neluș îl trage pe Marcu de braț până în dreptul curții cu gardul surpat.
– Păcat!
– Eh, facem altul.
– Lasă gardul. Păcat de maică-mea. S-a necăjit cu zilele din cauza miliției. Le zic așa dintr-un adevăr, nu din ură. Tot milițieni au rămas…

Goliciunea curții avea un miros de râncezire diluată în uitare; asemeni unui cufăr deschis după zeci de ani. Pe Marcu îl furnica repulsia la fel ca în prima zi, când l-a cunoscut pe bunicul Miranei în barul cu igrasie. Neluș are ochii umezi, pofticioși. Îl strânge de braț și arată spre pustiul curții ca spre o comoară îngropată:

– Uite, ce de loc avem! Ia uite! Aici putem să ridicăm imediat încă o cameră. Două-trei zile. Peretele casei acum îl pun la loc, în seara asta.
– Aham. Avem și curent, da? Continue reading

La fabrica de mezeluri se ardeau resturile, iar o miasmă dulce şerpuia printre blocurile cartierului. Cerul a rămas aprins şi după asfinţit, deşi Bucureştiul nu are stele. Doar luna întreagă şi fierbinte, înconjurată de o negură mişcătoare în care se oglindesc străzile.

Spre miezul nopţii, negura s-a dezintegrat în stropi uriaşi şi s-a prăvălit peste blocurile încinse. Sfârâie arşiţa adunată în beton şi bitum; întregul oraş este o piatră de cuptor, stropită. Ploaia se sparge în ecouri lungi, tentaculare. Minţile ce nu-şi găsesc odihnă le împletesc în cântece de veghe, chinuitoare: simfonia insomniacilor.

Plouă cu lună plină. Anton îşi contorsionează corpul pe salteaua umedă. A închis toate ferestrele şi le-a căptuşit cu pături groase, să ţină departe luna, străzile şi muzica. Spre dimineaţă, a ieşit în holul blocului trecându-şi alert mâinile prin păr. Aduna pumni de sudoare, apoi îi scutura în aburii învârtoşaţi.
Continue reading