De câţiva ani, Prâslea a învăţat să aprecieze rostul verilor, singurul anotimp care îl elibera din chinga băncuţei şcolăreşti. Îi provoca repulsie obiceiul de a sta 4 ore în aceeaşi cameră cu alţi copii ai satului, să le privească îmbrăcămintea şi mutrele, să le asculte zbieretele golăneşti şi smoircăielile de ţânci pirpirii.
Şi, cel mai mult, ura să o privească pe Casandra, priponită atâta amar de zi lângă poarta şcolii. „Nu mai paşte. De ce? A terminat toată iarba bună din juru-i? Trebuie să scap de aici, să o duc la izlaz, la iarba grasă!”
Se apropia finalul lunii iulie, în cel mai secetos an cunoscut de elevul Prâslea. Mergea la păscut şi de trei ori într-o zi, până când burta Casandrei avea curba potrivită. Doar bunică-sa ştia în ce poziţie să-şi sprijine ciomagul, cum să-şi încline capul îmbrobodit şi din ce unghi să analizeze curburile caprei. „Du-te, Prâslea, mamă, mai du-te o dată! Du-te, că-i nemâncată săraca! Nemâncată niam.”
Continue reading