Dragostea de capră (I)

Încă nu făcuse anii de şcoală, iar grădiniţa nu îşi găsea rostul printre prispele bătrâneşti. Cât e ziulica verii de lungă, măsura la pas muşuroaiele izlazului şi număra păpădiile decapitate cu nuiaua. Se mai împotmolea în câte-un ciulin din soi viguros, cu moţul roz şi zbârlit ca o coroană.

Asta trebuia să fie împărăteasa păpădiilor, un adversar pe măsura voinicului. Iar când tot arsenalul de vărguţe se culca trosnit în iarbă, urmau bombeurile zvârlite la rădăcina ciulinilor, până încălţările căscau leşinate. Asfinţitul îl prindea muşcând victorios din coroana rozalie, cu pumnii înfipţi în violaceul nemărginirii răpuse.

„Prâsleaaa, hai la masăăă!” – doar bunică-sa era în stare să-şi facă mâinile pâlnie şi să-i curme voinicului aventura, cu glas obârșit de peste două văi. Iar atunci, o fluiera scurt pe Casandra, îi scutura ghimpii din barba stufoasă şi o îmbia drăgăstos spre şerpuirea izlazului.

Când usturimea tălpilor urca spre gambele încordate în doi bolovani, o trăgea pe Casandra de pulpele îmblănite şi se crăcăna peste burdihanul înţesat cu ierburi. „Diii, diah, diah, n-auzi?!” – o antrena Prâslea la trap, dirijându-i urechile ciulite ca pe un ghidon de motoretă.

Bunică-sa aştepta cu o mână sprijinită-n poartă şi alta pe făcăleţul cu cap de mălai întărit. În fiecare seară, îl prefăcea în buzdugan şi trosnea prunul cocoşat peste ulucile curţii: „Ptiuuu! Ptiu, dă-te jooos! Dă-te jos, că-mi deşeli capra!” Dar Prâslea îi sălta în spinare, cu dinţii rânjiţi semilună, imun la frici ori la gândul că ar putea vreodată să o rănească pe Casandra.

Neînfricat a fost şi a doua zi, când bunică-sa l-a pus în ciutură şi l-a coborât în fântâna adâncă de cinşpe tuburi, să-i cureţe fundul de mâl.

(sfârşitul primei părţi)

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Leave a Comment.