În jurul căminului cultural, sătenii au făcut o roată densă, clocotitoare. Rumoare, nasturi împuşcaţi, fermoare, tot neastâmpărul lumesc bănuit dincolo de ulucile curţii lui Prâslea. Jerseuri cu paie înnodate printre ochiurile largi, fâşuri împunse de puf pe la cusături, fuste înfoiate, rochii cocoşate şi pantalonii din stofă neagră, lucind albicios în fund – cel mai frecvent element al mulţimii.
„Fă, domne, loc, că-s cu ăl micu!” strigau cei ce se împingeau spre centrul roţii vii, purtând pe umeri câte un ţânc proaspăt înţărcat. Toţi se doreau cât mai aproape de pânza colorată şi de cele două difuzoare conice, adânci cât înălţimea turlelor ce domneau peste sat. Toţi, în afară de Prâslea, rămas de partea bună a ulucilor, pitit printre salcâmi.
Cunoscuse seara de film ca pe un izvor de lumini stridente, aruncate haotic în orânduirea întunericului. Iar difuzoarele huruiau prosteşte, neinteligibil şi zgârietor, stârpind graiul bufniţelor şi pe al greierilor trubaduri.
Amărăciunea îi curgea din fundul gâtului spre stomac, unde se coagula într-un ghem dureros. Când era mai mic, încă nu venise filmul în sat. Acum, că vremurile s-au înnoit, toţi îl ştiau de Prâslea Nebunul. Se ascundea de lume pe moviliţa cu salcâmi, în spatele casei – El, Prâslea, nebunul care l-a bătut la sânge pe Neluş al lu’ Bărzăun.
***
„Prâslea, prostul, câţeluşul nostru, Prâslea, prostul…ta-na-na-na-na-na!” se învăţase Neluş să-i cânte, în drumul spre fântâna satului. Îl ignora în fiecare zi, iar cântătorul venea tot mai aproape, aruncând pietricele ori zarzăne spre monumentul de indiferenţă. „Prâslea, prostul, hahaha! Ştii ce mi-a zis tăticu? Mi-a zis că eşti un handicapat. De-aia nu te joci cu restul copiilor, că eşti un handicapat!”
Drumul spre fântână se lungea cu fiecare cântec şi piatră aruncată spre gleznele învineţite. „Prâslea handicapatul! Puricosul, handicapatuuu! Hahahaha! Şi că mămaie-ta e tot o handicapată, aşa mi-a zis tăticu”.
Orăcăielile lui Neluş deveniseră zgomot de fundal, dar Prâslea de-abi mai târa căldările cu apă. Şchiopăta şi scrâşnea dinţii, când se lăsa mai greu pe piciorul lovit de un bolovan colţurat. Mai mare şi mai ascuţit decât toate pietrele încasate până atunci.
„Hăhăhă, ce capră urâtă ai!” au fost ultimele vorbe aruncate de Neluş, până să-i fugă cerul prin faţa ochilor şi să-şi audă ceafa plesnind peste mătasea broaştelor. I s-a tăiat respiraţia, simţea doar o presiune sub frunte, mâl în urechi şi febra mormolocilor striviţi. Rafala de pumni a fost etapa cel mai puţin dureroasă, pornită în anestezia spaimei şi terminată în inconştienţă.
Nici Prâslea nu simţea pielea jupuindu-se de pe zgârciul pumnilor, şi de-abi seara a început să-şi plângă cele două degete rupte. Pe Neluş al lu’ Bărzăun l-au găsit babele, leşinat lângă fântână: cu nasul explodat, jumate de buză agăţată într-un sfert de dinte, şi colorat ca un cocoş cu gâtul retezat. Cum i-a mai venit ceva sânge în picioare, s-a smuls din mâlul cu mormoloci şi a tulit-o bâzâind la ta-su.
***
Rozaliul scurs din mijlocul roţii vii se apropie de salcâmi: valuri, valuri. Îi inundă. Odată cu frivolul nuanţelor de ţoală orientală, la Prâslea a ajuns şi boarea sufocantă, de vulg înveselit: canistre de Malizia, folosite în loc de parfum, ruj. Grăsimea rujului, evaporată, valuri de vapori şi fotoni; roz, turcoaz, vopsele de carnaval, cântec de noapte falsă, scuipat prin cele două difuzoare.
Prâslea Nebunul suspină, pitit între salcâmi. Casandra rumegă alături, iar sfârtecatul buruienilor este primul sunet autentic: născut, nu fabricat. Argintiul lunii curge peste blană şi o spală de mizeria rozalie. Cum să fie urâtă ea, singura curată? Ea, Casandra, singura potrivită să domnească peste noapte.
(sfârşitul părţii a treia)
Puteţi reciti primele două părţi:
Dragostea de capră (I)
Dragostea de capră (II)
