Panseuri din microcosmosul sportului-rege

Scris de anatati

fotbal

Motto: „Ce-i și fotbalul ăsta? 11 aleargă după o minge.”

Asta ziceam eu, nevrednica de mine, prin septembrie 2015. Încăpățânată (sau căpoasă) nevoie mare, mă împotriveam cu trup și suflet singurei mari dorințe a copilului meu de 9 ani pe vremea aia: să meargă la fotbal.

Apoi, în octombrie 2015 m-a lovit ceva și am decis să-l duc la fotbal. De atunci viața noastră s-a schimbat complet. De unde sâmbăta o petreceam făcând curat sau citind acum o petrec pe stadioane. Ba, bașca, 3 zile pe săptămână de antrenamente unde – să ne înțelegem – nu mă obligă nimeni să stau să asist, dar îmi place (!!!)

Eheee, nu știu ce mi-am închipuit eu că e fotbalul la juniori, ce joc plin de fair play, corectitudine, decență, bun simț sau mai știu eu ce. Credeam că o să întâlnesc acolo oameni după tiparul construit în mintea mea, al părintelui care-n secolul 21 nu înjură pe stadion la meciuri de copii.

Primul meci a fost un șoc total. Am văzut părinți agățându-se de garduri, strigând și înjurând arbitri, antrenori, copii-adversari, alți părinți. Mă uitam ca la un tablou de teatru absurd și nu înțelegeam ce lume mi se desfășoară în fața ochilor.

Am văzut mame intrând pe teren și apucând arbitrul de bluză, mame scuipând și înjurând alte mame. Un grotesco-absurd în mijlocul căruia 12 copii încercau să fie Neymar Jr., Messi sau CR7. Sau Ibracadabra. Cu ghete inscripționate, cu frizuri care de care mai cool, amețiți și ei de strigăte, învrăjbiți unul contra altuia. Pentru că asta auzi la meciurile de copii „bagă piciorul, nu-l lăsa”, „dă și tu”. Ba am auzit și un „du-te dracu’!” de la un tată nervos că progenitura a ratat să marcheze.

M-am dus acasă și am analizat primul meci. Complet bulversată. E asta lumea în care vreau să-l las? Poate că nu este, dar și alte lumi sunt la fel. Și lumea de la școală e absurdă, și aia din parc, și aia de la serviciu… Copilul e în extaz, se necăjește dacă plouă și nu fac antrenamente, își dă tot sufletul pe teren acolo, îl urmărește pe Ibra pe Youtube și încearcă să dea goluri doar din bicycle kick – care nu-i reușesc, normal.

Copiii vor să joace fotbal. Se bucură pe teren. Da, nu pasează, nu construiesc, nu bagă piciorul la adversari, deși antrenorul își dă sufletul zbierând doar „pas, pas, pas, pas, atacă mingea, pas, pas, pas”. La infinit. Ei vor toți să dea gol.

Într-un an de zile am întâlnit mai multe echipe de mai multe naționalități: români, maghiari, polonezi, slovaci, ucraineni, bieloruși, sârbi. Copiii maghiari joacă cel mai urât fotbal posibil. Faultează cu intenție, cu crampoane în stomac și coate în cap. Părinții lor aplaudă. Antrenorii lor zbiară ca leii în cușcă „ghere ghere ghere ghere” sau ce naiba îndrugă în limba lor hună.

Polonezii și slovacii joacă ok și sunt însoțiți mereu de galerie de circ: cu trompete, tobe, steaguri. Și bere. Ucrainenii mai introduc și câte-un copil de vârstă mai mare în echipă și sunt, uneori, eliminați la masa verde.
Iar sârbii! Copiii sârbi joacă cel mai elegant fotbal posibil. Joacă frumos, artistic, cu pase și driblinguri, cu goluri muncite.

Antrenorii lor nu zbiară, dau rar indicații cu destul de mult calm pentru un popor cu sângele balcanic atât de fierbinte. Părinții lor aplaudă, nu strigă, nu auzi niciun resentiment în galeria lor. Nu huiduie. Se îmbrățișează. E un spectacol frumos un meci de fotbal jucat de sârbi. Și au echipe bune, o școală de fotbal solidă. Câștigă meciuri și trofee indiferent de categoria de vârstă.

Copiii românii joacă fotbal cu multă pasiune, puțină concentrare, mult individualism și sunt foarte marcați de orgoliile părinților. Echipele nu se sudează pentru că înainte de toate primează educația de acasă care e … cum e. Sau cum nu e. Uneori.

Alteori e bine, avem și meciuri frumoase și celebrări de gol și victorii.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

19 Comments

  1. Buuun, da prea de din elicopter. Trebuie să fie și fascinant și deprimant să vezi așa circ – expresie curată a românismului pur și nealtoit.

    Reply
    • Inseamna ca e la o echipa satelit, de la care sunt recrutate talentele, de catre alte echipe mai bine cotate din Timisoara. 🙂
      Copii care sunt momiti cu conditii mai bune, performante mai mari etc. dar care la fel vor muri sperante mai incolo…

    • Alte echipe mai bine cotate fiind ACS Poli :)) Eu sunt super mulțumită, antrenorul lui este printre cei mai buni, dacă nu chiar cel mai bun din oraş la copii.

    • De aia râdeam şi eu :)))
      Însă lăsând gluma la o parte, au Centru de copii şi juniori foarte bun. La fel are şi ASU Poli.
      În Campionatul Județean de Juniori, E – categoria lu’ fiu-meu – ACS e pe locul 1, iar Electrica (a lui) pe 3 🙂

  2. Ca mai peste tot in Romania, sistemul e problema. Iar “educatia” oamenilor hraneste acest sistem gaunos. Sistemul modeleaza comportamentul cetatenilor si din pacate, oamenii se adapteaza si fara sa-si dea seama, sustin exact “valorile” care stau in drumul performantei: coruptia si nepotismul, neprofesionalismul, lispa de infrastructura.

    Pana la 12-13 ani unele echipe de copii din Romania, fac performanta la nivel international, in sensul ca castiga turnee bine cotate. Dupa aceasta varsta, de la 13 ani incolo, se prabuseste totul. Pe langa faptul ca 90% din toti copiii care au inceput sa joace organizat de la o varsta frageda (5-6 ani), se lasa de fotbal la varsta de 14 ani, marile talente autohtone care inca mai insista si dupa aceasta varsta cheie, se pierd in sistemul mizerabil al FRF. Infrastructura zero, competitii trucate, antrenorii, cluburile si impresarii copiilor (in mare parte parintii) se bat pentru copiii lor si le distrug astfel placerea de a juca si de a face performanta. Toti acesti factori contribuie in mod evident la lipsa acuta de perspectiva pentru fotbalistii romani. Singura sansa pentru un copil talentat este sa paraseasca Romania cel tarziu la varsta de 12 ani si sa se antreneze la un club din strainatate. Cati insa au aceste posibilitati?

    Si eu il duc pe al mic la fotbal. E jale. Si imi este de fiecare data rusine de conditii, de parinti, si de tot ce inseamna acest sport frumos. Inca mai au copiii placerea de a se juca si pentru asta merita.
    Noroc insa ca al meu nu are talent, ca acum as avea o problema. 🙂 Important pentru mine este doar ca copilul meu are vointa si pasiune si trage de mine sa mearga la fotbal, altfel nu m-as complica.
    Sunt insa constient ca la un moment dat o sa-si dea seama, ca nu mai merita efortul si acest capitol se va incheia de la sine.

    Reply
    • Aaa, păi să ne înțelegem din capul locului: nici al meu nu e un talent excepțional. A progresat uimitor, în ultimele 2 luni mai mult decât într-un an întreg, dar nu poate fi nici pe departe un talent.
      Părinții sunt principala problemă. E groaznic ce fac, cum îi educă şi cum se comportă. 🙁

      Unde l-ai dus pe al tău? Şi la ce an?

    • Al meu face multe sacrificii în momentul ăsta pentru fotbal: nu a vrut să meargă acum într-o tabără de germană la Poiana Mărului, nu vrea să meargă la iarnă în tabără la munte, weekendurile sunt mereu cu meciuri şi nu regretă nicio secundă…

      Îmi dau seama că nu prea merită. Dar există şi poveşti de succes cu copii recrutați de la UTA Arad la Manchester United, de ex. 🙂

    • Apropo de sistem, apare si logica aia a “pragului” pe care o criticam cu ani in urma pe Voxpublica. E vorba despre ideea ca nu poti pur si simplu practica sau invata ceva pentru pura placere si pentru beneficiile complementare.

      Nu, trebuie sa aspiri la ceva, sa vrei nivelul urmator, sa invingi, sa te califici, sa fii recrutat, sa dai testul, sa iesi omul meciului. Daca la fotbal mai ai o sansa sa faci ceva, chiar si cu mentalitatea asta (poate esti pur si simplu foarte talentat si vei compensa, dar lipsa spiritului de echipa o sa doara), in domeniile artistice e fix genul de mentalitate care ne tine pe loc.

      Si da, s-ar putea sa fiu putin offtopic, dar cand aud despre parinti “injurand la gard”, parca imi inchipui cercurile literare, cinematografice si muzicale de la noi care-si sustin de pe margine “favoritii” (ca si cand ar exista vreo miza reala).

    • Nu ești defel offtopic. Lipsa spiritului de echipă omoară de tot jocul de fotbal. Când un mijlocaș central aleargă singur cu mingea fără să o paseze altui coleg, doar pentru că vrea să dea el gol, iar apoi – în mod absolut evident și previzibil – o pierde s-au dus șansele ECHIPEI în întregime. Și așa a fost învățat de tată, după ce stai mai mult pe margine alături de părinți ajungi să îi vezi pe ei în jocul de fotbal al copiilor lor.
      Am văzut meciuri în care copiii au venit să-și înjure portarul pentru că au pierdut o semifinală, uitând că până la portar adversarii au trecut de mijlocași, de fundași…, părinți certându-se între ei pentru că al lor a fost scos din meci ca să joace și alții, părinți care s-au lăsat antrenați în orgolii încât nici nu au mai adus copilul – talentat de altfel – la fotbal. Am văzut mult prea multe într-un singur an.
      Talentul nu înseamnă nimic. Am văzut-o și pe asta. Al meu nu e talentat. E neatent, lipsit de curaj (și joacă atacant), prea emotiv. Îi mototol, seamănă cu tată-su 😀 😀 😀 Dar nu a lipsit la niciun antrenament – la absolut niciun antrenament. Iar asta se vede. Copii cu talent însă lipsesc mult. Iar asta, din nou, se vede.

      Și da, nu poți practica din pură plăcere. Am plecat la drum cu gândul ăsta, dar pur și simplu nu merge. Chiar și la copii se face sport de performanță și nu e defel încurajată participarea doar de dragul jocului, a sportului, a mișcării, a oxigenării creierului. E important cine joacă titular, e important să joci bine, e important să marchezi, e important să aperi. E important să faci totul!

      🙁

  3. sunt curios dupa ce o sa vezi mai multe meciuri daca vei ramane la aceleasi impresii in ceea ce priveste etniile copiilor.
    ar fi interesant de observat, pt. ca pana la urma aschia nu sare departe de trunchi…

    Reply
    • Clar că așchia nu sare departe de trunchi. Eu sunt fermă în opinia că vina e doar a părinților. Cu ungurii am văzut suficiente meciuri ca să nu îmi schimb părerea.
      Dar revin cu feedback la anul după ce fac un turneu în Slovacia unde vor juca iarăși cu multe etnii 🙂

  4. anatati,
    “Chiar și la copii se face sport de performanță și nu e defel încurajată participarea doar de dragul jocului, a sportului, a mișcării, a oxigenării creierului. E important cine joacă titular, e important să joci bine, e important să marchezi, e important să aperi. E important să faci totul!”

    Aici e problema de baza in Romania. In strainatate, mai precis in tarile dezvoltate din punct de vedere fotbalistic, la copii pana in 14-15 ani, nu se urmareste performanta de echipa! Prin urmare, rezultatele echipei NU conteaza! Performanta la antrenamente se masoara in abilitatile tehnice (si in oarecare masura tactice) ale fiecarui copil in parte.
    Scopul principal este formarea tehnica (coordonare cu mingea) si cea psihologica a copilului, pentru a-l pregati pentru etapa urmatoare.
    Copilul trebuie sa stie sa faca TOT cu mingea: preluari, suturi, pase cu ambele picioare, coordonare si controlul balonului in viteza, deposedare, dribling, atentie si viteza de reactie in timpul meciului. Asta se exerseaza la nesfarsit pana devine un automatism. Nu echipa conteaza, ci individul!

    Foarte importanta este latura psihologica. Placerea de a invata si de a juca fotbal trebuie sa primeze. Copilul invata cel mai bine si eficient, din JOACA! Presiunea rezultatelor la o asemenea varsta, plafoneaza copilul si ce este mai grav, ii rapeste placerea de a juca. De aceea in Romania, mult peste 90 % dintre copiii care joaca fotbal de la o varsta frageda, se lasa tocmai in momentul in care trebuie sa faca saltul de la copii la juniori.
    Iar dintre cei care merg mai departe majoritatea se pierd in sistemul infect care omoara performanta la juniori si seniori. Raman exceptiile care se incapatineaza sa faca performanta, indiferent de conditii si de sistem.

    PS: al meu are 8 ani si se antreneaza din acest an cu CSS Bega. E muncitor, ii place mult jocul si invata extrem de repede.

    Reply
  5. Să vă povestesc ziua de sâmbătă, iarăși la unguri: 3 meciuri. Primul meci, victorie 2-0, ambele goluri date de fiu-meu (sper că ați sesizat că m-am împăunat:D). Goluri frumoase de tot, spectacol, întins pe jos, îmbrățișări etc.
    Meciul nr. 2, Neamțu primește mingea de la mijlocașul central, trece elegant și rapid de fundași, doboară portarul (la figurat, da?), superb, adrenalină, părinții în extaz, mă-sa (adică eu) să leșine cu semințele în mână, ajunge la 1 metru de poartă, șutează către colțul lung sau scurt că nu m-am lămurit nici până azi care cum vin și …. mingea ajunge-n bară. Pentru că șutase cu exteriorul, nu cu interiorul. Apoi își pune mâinile-n cap și plânge :))))))))))))))) Ne-am calificat elegant la cea mai spectaculoasă ratare. Și e prima dată când l-am văzut plângând din alt motiv decât că l-am pus să citească.

    Așa per total sunt fascinată de cât de mult a progresat, antrenorul pe care îl au acum e excepțional de bun, iar ei toți sunt foarte muncitori. Încă necoordonați ca echipă, dar muncitori. Ei joacă din plăcere, iar antrenorul nu îi presează spre câștig, dacă m-am exprimat greșit și am lăsat să se înțeleagă asta. În opinia mea părinții sunt cei care îi presează și le induc competitivitatea asta, iar atunci copiii o duc ca pe o povară.

    Și fiu-meu a făcut 1 an baschet la CSS Bega înainte de fotbal și i-a plăcut foarte mult. Dacă ar putea ar face ambele :))) Sau orice nu implică școală instituționalizată :(((((((

    Reply

Leave a Comment.