Sătul de atâţia mici Kaufland, m-am dus în Lidl la vânătoare de raţe. Aşa mi-a ieşit pulpa, după vreo două ore jumate de tihnă, în ulei încins.
Nu ştiu dacă aşa arată o pulpă făcută bine, dar vă pot spune cum arată una gătită prost. Aţi întâlnit-o şi voi, la majoritatea speluncilor de 3 stele anvelope Michelin.
Pulpa gătită prost are pielea albicioasă pe margini (de zici că-i fiartă) şi un petic de arsură în centru. Îi atârnă grăsimea pe toate părţile şi este o scârboșenie moale, cleioasă, pe jumătate crudă. Sau, dacă aveţi noroc de un descurcăreţ, veţi descoperi raţa fără piele. Ce atâta caznă cu topitul grăsimii şi rumenitul? Mai simplu fără.
Dar nu-i problemă, pentru că farfuria va fi elegant pictată cu un sos maroniu şi amar. Iar peste pulpă îţi vor trânti câteva linguri de dulceaţă – Finesse!
Nu este vina speluncii sau a bucătarilor. Este vina voastră, cei care aveţi impresia că “Gata, şefu, într-un sfert de oră-i gata!” înseamnă altceva decât profanarea înaripatului sacru şi gustos. Valabil şi pentru vită, peşte, fructe de mare, oi, capre.
Deunăzi am fost cu un prieten la un elegant restaurant din fundul Berceniului, unde comand doar mici, pui la grătar şi bere – ştiu la ce să mă aştept, de fiecare dată plec mulţumit. Amăgit probabil de auriul lustrelor şi de milieurile înmiresmate, îşi comandă haiducul meu un muşchi de vită cu sos gorgonzola.
“Ia uite, e cea mai scumpă din meniu! Sigur este bună!”
Talpă de pantof, stropită cu un lăptic verzui, de ziceai că au vomitat şobolanii peste.
Mai toate restaurantele bucureştene au în meniu vită, pastramă de berbec, fructe de mare, dorada şi inele de calamar. În 99% din cazuri, limitează-te la chestii care ştii că se fac uşor pe grătar. Sau la aripioarele picante de pui (alea care încearcă să copieze reţeta KFC).
Am păţit de prea multe ori să-mi sparg măselele în pastrama de berbec sau să mestec carton cu miros de peşte.
Chiar dacă primesc peştele proaspăt (pe gheaţă), foarte puţini nu îl vâră instant la congelator, să aibă clienţii păstrăv gustos măcar 2-3 săptămâni.
La graniţa dintre “indicat” şi “de evitat” în crâșmele bucureştene sunt coastele de porc. Subiect delicat, pentru că depinde mult de preferinţe. Poţi nimeri ceva bun, dar ai şanse egale să te lecui după prima muşcătură. Dificilul capitol al coastei de porc va fi exhaustiv analizat, atunci când voi avea materia corect prelucrată şi pozată.
