Ați crede că în televiziune totul înseamnă profit. Toți artizanii purtători de papion și pantaloni apretați elucubrează la comandă, cântă forțat și fals ceea ce le comandă mesenii. Mai mult, poate ați crede că s-au intoxicat în toți acești ani cu aburul punctelor de rating, până au atins punctul critic. Punctul la care nu se mai recunosc, nu își mai aparțin, își târăsc din inerție umbra agățată de carcasa părăsită de suflet.

Era o seară de vineri, posibil treisprezece. Mă plimbam alene pe sub castanii dintr-un parc bucureștean. Mirosul zilei ploioase îmi înmuia puțin adâncul traheei și între stomac și piept mă gâdila o ușoară durere latentă, călduroasă. Ca atunci când îți zboară gândul la o iubire veche, neîmplinită. Săltam pe bombeuri frunzele de castan sfâșiate de vreme și de tocuri. Mă simțeam sensibil pe interior, vulnerabil. Încet, mă ciupise de vârful nasului și răcoarea soarelui post-mortem. M-am apropiat instinctiv de o terasă din care se ridicau voci aprinse și fumuri. Căutam căldură, agitație și vulgaritate urbană, care să-mi recălească interiorul șubrezit.

M-am așezat la o masă, gudurându-mi umerii reci în aburii mămăligilor împănate cu sarmale. Nu cunoșteam pe nimeni, vocile din jur nu rezonau pe note familiare. Poate doar bătrânelul vecin de masă să mă fi integrat puțin în atmosfera prietenoasă a celor ce tăvălesc mititeii cu mâna prin muștar, se pricep la orice și te ajută oricând. N-am avut noroc de interactiuni umane și nici de o bere prea bună. În lipsă de variante, m-am imprietenit rapid cu televizorul și am încercat să mă rup pentru puțin timp din cârciuma cu miros de mămăligă, sarmale și tutun. Să mă transpun printre oamenii importanți de pe sticlă.

Așa am ajuns cu fundul lipit de banca din lemn lucios, cu coatele sprijinite între halbă și scrumieră, cu părul vâlvoi, înțesat cu bucățele de frunze umede și cu mintea în studioul Antenei 3, exact lângă Mihai Gâdea. Era foarte agitat, nu știu ce pățise. Probabil a resimțit la un nivel dramatic mai ridicat vinerea de treișpe. Și vorbea ciudat, încercând imposibilul de a pune accentul pe fiecare silabă a cuvântului. Și repeta obsesiv aceleași cuvinte, insistând pe accentul imposibil si încăpățânându-se să rămână loial unei intonații ce îmi scutura frunzele din păr, de ziceai că vor să-și crească picioare și să se cațere la loc în castan.

Și îmi stătea fundul tot mai greoi pe banca lucioasă, fâțâindu-se haotic ca al unui câine învrăjbit de hormoni. Coatele tremurau involuntar, balansând berea din halbă până pe mititeii vecinului de masă. Părul s-a înălțat și mai mult spre acoperișul afumat, până s-a frânt de la rădăcină și mi s-a fleoșcăit pe fruntea nădușită. Iar mintea gonea speriată în jurul lui Gâdea, ca o căprioară fugărită de un dulău turbat. Da, era speriată, picată din liniștea castanilor cu iubiri neîmplinite, în studioul Antenei. Foarte speriată, incapabilă să accepte ideea că gonește în jurul unui arhanghel, printre pantalonii apretați și fustițele sclipicioase ale armatei de îngeri și îngerese.

Ei, arhanghelul și îngerii, nu și-au găsit timp să mi-o liniștească pe căprioară. Erau ocupați să salveze copiii, Roșia, castraveții, lumea materială și spirituală. Am înțeles că sunt mulți oameni răi, lupta pentru restaurarea binelui absolut îi macină pe îngeri, le zbârlește aripile și fustele îngereselor, dar măcar de la arhanghelul suprem aveam o ultimă speranță: Te rog, taci! Măcar câteva secunde, cât să mi se liniștească biata căprioară căpiată, să-mi dezlipesc fundul si coatele tremurânde și să iau drumul castanilor spre liniște și multă noapte.
Poate ați crede despre televiziune tot ce am scris la început și, uneori, mai multe. Eu, din acea zi de vineri treisprezece, am încetat să mai cred. Și am inceput să am certitudini.

Dani Corban