Mark Selby este noul campion mondial de snooker. Am asteptat pana dupa miezul noptii o victorie a lui Ronnie, desi ratiunea imi acrea de la un joc la altul gustul sperantei. A fost o partida in care psihicul a invins talentul. Ronnie a condus cu 10-5 si a pierdut urmatoarele 6 jocuri, scorul devenind 11-10 pentru Selby. Si din acel moment, echilibrul mental al lui Ronnie (unul sensibil) a inceput sa ma duca cu gandul la Humpty Dumpty.

Incapabil sa stea vertical, Ronnie se clatina in toate partile, pastrandu-se intr-un echilibru norocos si instabil pana la finalul partidei, cand a cazut de pe gard si s-a spart. Si toti spectatorii inflacarati din sala, toti fanii care au strigat incontinuu “come on Ronnie” nu au mai putut sa il lipeasca la loc. Dupa pierderea celor 6 jocuri consecutive devenise nervos si nerabdator.

Pentru a reveni in meci era nevoie ca adversarul sau, cu 8 ani mai tanar, sa clacheze sub presiunea mizei. Dar asta ar fi insemnat ca Mark Selby sa isi piarda principala sa calitate, disciplina mentala. Nimic nu s-a schimbat in jocul lui Mark, desi visul de o viata, titlul mondial, devenea tot mai palpabil.

Cunoscandu-si foarte bine posibilitatile tehnice, Mark si-a pastrat pana in final jocul riguros, chiar crispat pe alocuri. Fara stralucire, fara spectacol, fara a-si pierde simtul ratiunii in uralele publicului, Selby reuseste primul break de peste 100 de puncte in jocul 30 si duce scorul la 16-14.

Camerele se muta in sala pe O’Sullivan junior, care zburda din scaun la fiecare lovitura dificila reusita de tatal sau, strange din pumni si striga “come on dad!”. Dar dad pare prea obosit si blazat pentru a se mai duela ore in sir cu un june aspirant la titlul mondial. Scor final 18-14 pentru Mark Selby si favoritul meu, al publicului si al comentatorilor Daniel Bontea si Marius Ancuta, ne bombane plictisit discursul pierzatorului, scarpinandu-se in urechi.