Am avut multe discuţii în ultimele luni despre activitatea noului preşedinte, d-l Klaus. “Doar se plimbă. Altceva nu face.” – opinia generală extrasă de mine în urma mai multor șprițuri şi dezlegări obşteşţi.

Am încercat să-l apăr pe-al meu, singurul care m-a scos din casă în ziua votului. Ba chiar de două ori. Să aduc argumente, să bibilesc tacticos discuţia şi să-i îndrept făgaşul spre “Klaus cel decent”, nu “Klaus cel placid”

Am murit cu dreptatea în braţe; măcar am avut noroc de interlocutori cocoţaţi binişor pe scara evoluţiei şi am murit frumos. În alte împrejurări, mi se umplea lespedea de Băsist, Iubitor de nemţi, Trădător de neam şi alte drăgălăşenii.

Am… ce să am? Nu mai am nimic. În curând se face anul şi d-l Klaus continuă în aceeaşi notă şuşotită pe frecvenţă canină. Îţi trebuie dispozitive de specialitate doar să-i auzi cântarea, darămite s-o înţelegi şi să-ţi mai şi placă.
Şi atunci, un prieten a venit cu soluţia izbăvitoare:

-Hai să schimbăm forma de guvernământ!
-Poftim?
-Da, hai să nu mai fie republică semiprezidenţială, sau cum i-o zice acum.

Este şi asta o idee, într-adevăr. Cât de bună, încă nu am habar. Mi se pare un pas prea mare pentru o democraţie atât de mică. Dacă aş avea convingerea că asta ne este salvarea, uite acuş m-aş învrednici şi aş schimba-o. Jos cu forma de guvernământ! Alta nouă!

Atribuţiile preşedintelui sunt limitate într-o republică semiprezidenţială. Are mai mult decât rol onorific, evident, dar totuşi… Alesul direct al poporului nu are puterea executivă necesară pentru a exercita loial dorinţa poporului. Porţia asta de democraţie este în desaga Guvernului.

Apoi mai e şi Parlamentul care dă legi în interes personal şi driblează justiţia. Parlament ai cărui membri au fost, în multe cazuri, plantaţi în scaun prin redistribuiri, trocuri, rămășaguri, chiţibuşuri; nu prin votul direct al cetăţeanului.

Cum ar fi ca votul nostru să conteze cu adevărat? Prin puterea sa absolută garantată de principiile democraţiei, poporul să-şi numească în mod direct şi fără echivoc ALESUL. Sau măcar formaţiunea politică demnă de exercitarea puterii în stat. Aşa cum se întâmplă în republicile parlamentare.

Aşa cum se întâmplă la nemţii lui Herr Klaus! Cancelarul are executivul; este responsabil cu hăţurile, nu stă să se ciondănească din zori în miez de noapte cu un reprezentant al opoziţiei, la fel de puternic.
Ca la noi, unde prim-ministrul şi preşedintele sunt pe aceeaşi treaptă a podiumului, dar în echipe diferite.

Revin la întrebarea primordială: Este România pregătită pentru o astfel de orânduire? Avem o democraţie suficient de închegată pentru ca votul nostru să fie cu adevărat puternic?

Dani Corban

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş