Nu vorbesc despre aruncatul gunoaielor, bizonii din trafic, înghesuiala la coadă, lipsa de maniere în public și alte manifestări întâlnite constant și peste tot la noi. Astea sunt chestii care țin de lipsa cruntă de educație civică și faptul că poliția comunitară e plătită degeaba.

Ce ne arată cu adevărat gradul de nesimțire al românului este altceva, o reacție rar întâlnită în afara Balcanilor și care nu lasă loc de niciun fel de interpretare. Care este primul lucru pe care-l face un român (indiferent de categorie socială) când îi bați obrazul?

Se gândește la ce spui, analizează situația și eventual își cere scuze? Nu, fără absolut nicio secundă de întârziere (cât să poată înțelege ce i-ai zis sau cum stă treaba) se va porni pe grohăit:

• dacă nu te cunoaște, va începe ”ce te bagi nesimțitule? tu altă treabă nu ai? cine ești tu mă să-mi spui tu mie? dacă-ți dau una peste gură, data viitoare nu te mai dai deștept” și de acolo va trage niște concluzii legate de vârsta, aspectul tău general și de cum îți legi șireturile, toate îndreptate spre cât de neimportant membru al societății ești față de el și cum ar trebui să-ți fie rușine că l-ai deranjat.
• dacă te cunoaște, atunci vai și-amar! Nu contează cât e de clar c-a greșit cu ceva, îți va arunca spre tine toate chestiile cu care l-ai deranjat vreodată, indiferent de cât de penibile sunt, toată muniția pe care-o poate aduna cu indiferent cât de mare efort, infinit mai mare decât i-ar lua să zică ”am greșit, scuze”.

Și asta e culmea nesimțirii, când tu greșești și în loc să începi prin a-ți cere scuze, vii cu mârlănisme, jigniri, agresivitate și uneori chiar cu violență fizică. Iar noi, românii, asta facem zi de zi.

Vorbesc de situațiile în care nu există ceva de cerut, de dat înapoi, de lucrat, atunci când cel care-și recunoaște greșeala ar avea ceva de pierdut. De ce-i atâta de greu românului să-și ceară scuze?

Cred că din două motive:

1. Primul ar fi că românul a fost de atâtea ori dezamăgit de societate, de sistem și de oamenii din jur (atâta timp cât sistemul o permite, individul va dezamăgi tot timpul) încât va presupune din prima clipă că celălalt e un nemernic și că, oricât ar fi greșit el, celălalt sigur a greșit mai mult. Același tip de atitudine se vede în – la cât se fură în țară asta, la cât fură x-ulescu, tu te iei de mine, care abia fur ceva mărunțiș?
2. Al doilea ar ține de starea generală a românului.  Suntem un popor în care 95% din cetățeni trăiesc cu grija zilei de mâine, undeva la 80% nu pot să-și permită o vacanță decentă și probabil jumătate nu au de unde pune pe masă decât mâncare proastă, mâncare ce-i va îmbolnăvi în timp. Nu mai vorbim de spitale, școli, administrație…

E greu să-i ceri flămândului, extenuatului, nefericitului, constant nemulțumitului de viața pe care o are, să zâmbească pe stradă, să se gândească și la celălalt și să-i pară sincer rău dacă a făcut vreo mârlănie. Primul lui instinct va fi întotdeauna să-și verse frustrarea legitimă a unui trai greu pe oricine îl împunge cu bățul bunului simț.

 

PS. A nu se înțelege că eu aș fi model, mi s-a întâmplat și mie să răspund extrem de agresiv la o observație de genul ăsta.

De exemplu, eram nedormit de vreo 3 zile, abia îmi adusesem fetița acasă de la maternitate și trebuia să cumpăr nu știu ce cremă. Parchez undeva unde nu încurcam absolut pe nimeni (la cam 100 de metri de unde aveam treabă, tocmai ca să nu încurc traficul) și iese un portar și mă ia cu de ce pui mașina acolo?

I-am zis să dispară că-l fac pachet, ferm convins ca e unul din ăia (îi știm cu toții – mai șef decât directorul și se leagă de toată lumea ca să-și arate puterea – că tot vorbeam de dezamăgiri sociale constante). Omul a văzut că-s nervos tare și s-a dus de unde-a venit. După ce-am cumpărat ce trebuia, cobor spre mașină și văd semnul (pe care nu aveam cum să-l văd înainte pentru că tăiasem contrasensul ca să parchez) – parcarea interzisă, spațiu procuratură – ceva de genul ăsta.

Am intrat înăuntru, m-am dus la ghișeul omului și, tocmai când omu se pregătea de cine știe ce (o fi fost și el pățit cu bivoli nervoși) mi-am cerut scuze. Asta n-a schimbat cu nimic nesimțirea mea din prima fază – dacă-l întrebam de ce nu am voie să parchez acolo, mi-ar fi explicat, dar eu i-am dat o românească rapidă fără să mai întreb nimic.

Vlad B Popa Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati Facebook personal Pagina fb de autor website de autor