Mă uit printre picături de ştiucă şi puf de pelican la Campionatul Mondial de Fotbal. Observ că în fiecare meci, echipa teoretic mai puternică primeşte câte un penaly. Eventual şi un cartonaş roşu pentru adversari, cum am văzut mai devreme în Franţa – Honduras. Şi aliniera astrelor ce îl determină pe fluiericiul zurbagiu să sufle se întâmplă pe la finalul primei reprize; atunci când puternicilor nu le iese băgatul în aţe.

Pentru mine, spectatorul neutru, suflatul ăsta în fuduliile favoriţilor pute a brânză de guvid. La fel strâmbă din nas şi ceilalţi neutri. Este firesc pentru noi să ţinem cu ăia mai slabi, să încurajăm underdog-ul. Iar în condiţiile astea golăneşti de arbitraj părtinitor, trebuie să fii Costa Rica pentru a avea şanse.

Şi măcar de ar fi doar intenţia necurată a fluiericilor. Dar mulţi greşesc din nepricepere. Înţeleg şi cu globalizarea asta, cu şansele egale indiferent de culoare, limbă şi lungime, dar şi ipocrizia trebuie să fie controlată de o limită a ridicolului. Ce mămicuţa lu’ Garrincha caută la Campionatul Mondial arbitri care vor să crape mingea de fotbal şi să bea laptele din ea?

De ce Puskasul meu arbitrii de seara trecută au venit din Kirgizstan şi El Salvador? I-a refuzat pe organizatori groenlandezul încălţat cu patine din colţi de focă? Dacă e campionat mondial, nu înseamnă că trebuie să invităm toate naţiile lumii, indiferent de legătura pe care o au cu fenomenul. E sport, nu freak show. Eu mă duc să îmi dau cu părerea despre arhitectura igluurilor? Sau să arbitrez campionatul de jupuit banane cu rectul viteză?

Am o propunere pentru meciul Braziliei cu Spania, din optimi. Să punem la centru un specialist din Zambia. Asta măcar e fosta campioană a Africii. Dar din nordul Zambiei, din regiunea Luapula. Şi la final să se ia de mână cu brazilienii, să ia şi unii şi alţii. Să-şi ia tălpăşiţa spre casă, de trişori şi de umflaţi cu pompa marcă FIFA.