Au trecut 13 ani de la Middlesbrough – Steaua, semifinala UEFA ratată de Mirel Rădoi, căpitanul Stelei. Probabil o traumă care îți alungă definitiv ideea celor 11 funduri îndesate în propriul careu. Rădoi nu este singurul fotbalist român care a pățit vendeta catenaccioului prost executat, dar pare singurul refractar la repetiție.

Nu am văzut vreodată o echipă românească de fotbal jucând cu asemenea elan; nimeni nu credea posibilă revoluția înainte de Campionatul European U21. Peste cinci ore, vom fi matematic calificați în semifinale: Noi (România!), Germania, Spania și Franța. Noi, România, am început campionatul cu a mai mare cotă la câștigarea trofeului (100) – casele de pariuri ne-au considerat cea mai slabă echipă dintre cele 12 calificate. Corect calculul!

Chiar și acum, după două victorii și golaveraj 8-3, jucătorii României au cea mai mică valoare dintre toate cele 12 loturi naționale deplasate în Italia. Comparațiile Florinel – Mbapee și Ianis – Gică sunt doar românisme găunoase. Sau, mai rău, becalisme.

Singurul câștig este revoluția lui Rădoi Pățitul. Peste ani, jucătorii români din lotul U21 se pot dizolva în mediocritate. Toți. La fel cum s-a întâmplat cu echipa de tineret a Serbiei: Finaliști în 2005 și 2007 la Europeanul U21, campioni mondiali în 2015 la U20. Copiii minune din urmă cu 4 ani (cei mai buni din lume!) nu cutremură astăzi planeta în liga seniorilor. Ba din contră.

Ce nu ar trebui să pierdem, pentru că depinde doar de noi, este plăcerea spectacolului fervent, a clocotului care te aruncă de pe scaun la fiecare atac: în cinci, în șase, în toată echipa, încontinuu!