Pustiul celui de-al nouălea cer (în lucru) – fragment

”Ce căutam acum, aici? Situația mea financiară arăta reconfortant. La fel și locul în care sălășluiam. Kilkenny nu era orașul meu de baștină, după cum nici irlandez nu eram decât prin adopție. Dar părăsisem Slovacia de un deceniu, iar noul meu nume era Seth Montrose.

Căutam drogul inserat în ADN, fără de care totul îmi părea muribund de static: adrenalina obținută pe cale pură, acolo pe hotarul unde Viața își creionează Moartea și tot ce trebuie să-i dea naștere e ultimul tău suflu.

– Ai avut grijă să-mi comanzi și mie O’Hara la draft? Seth, omule, mă bucur să te găsesc în bune condiții!

Otis Blake avea obiceiul de a-și arunca vorbele de pe un peron pe altul. Abia dăduse colțul străzii, asta însemnând vreo zece metri până la masa mea. Cred că-și închipuia că mă ia prin surprindere.

L-am lăsat să creadă.

– Bună, Otis. Ți se face sete dacă mergi prea repede.

Ne-am strâns mâinile. Roșcovan pistruiat, am constatat că-și lăsase mustăți á la Hulk Hogan.

– Te rog, nu-mi comenta look-ul. O ghicitoare mi-a spus că-mi pot crește veniturile având înfățișare mai neprietenoasă.

– Convingător mod, nu?

– Îți dai seama că e doar basm. Varianta neoficială e că trebuie să-mi fac un implant și ezit.

A rânjit cu toată gura, dezvelind lipsa unui premolar.

– Cine te-a aranjat, vreun client păgubit?

– He, he. Nu, omule, știi că lucrez onest. Altfel n-aș fi rezistat în branșă.

– Ciudate vorbe. Credeam că cei care lucrează onest, mor primii. În orice domeniu de activitate.

– Ești rău. De ce nu mi-ai comandat o bere? Dă-mi de la tine.

– Știam că se încălzește. Am venit mai devreme.

A făcut un semn către băiatul care servea. Nu înainte de a goli jumătate din paharul meu.

– Cere-i două, i-am zis.

– Uite care-i treaba, a început el. Irak. Ai mai fost. O echipă de patru experți, unii foști militari. Operațiune de găsire a unei tinere ziariste britanice. Valerie Banks. Bani buni.

Banii erau întotdeauna buni, pe măsura riscului. În cel mai rău caz, îi încasau urmașii. Nu asta mă interesa.

– Ce zonă?

– Nu Mosul, dacă de lucrul ăsta ți-era teamă. Tikrit.

– Mda, nu e dracul, e frate-său, în formă umană. Ce e cu persoana? E dată dispărută sau e anunțată în mâinile unei grupări?

– Se știe doar că se deplasa de la Baghdad la Tikrit. Și-a dat un check-in pe Facebook, în care spunea că totul e bine și că e destul de răcoare.

– Era însoțită, nu?

– Numai de un ghid local.

– Nu se poate. Exclus ca un reporter să călătorească individual în zone de conflict. Cu atât mai mult o femeie.

– N-a fost trimisă de ziar.

– Nu?! Atunci ce căuta?

Otis ridică din umeri.

– Nu știm. Nebunie.

– Ce vârstă are? Familie, soț, copii?

– 29. Necăsătorită. Mai are doar un părinte, tatăl, fost ofițer de carieră. Și-a păstrat niște relații, ajungând astfel la compania pe care o reprezint. Conducerea ziarului nu cunoștea intenția fetei. A solicitat concediu, i s-a acordat. Următoarea locație în care fata s-a anunțat pe rețelele sociale a fost Aeroportul Internațional Baghdad.

– Hm… Trebuie făcută fișa personală. Tipare comportamentale, hobby-uri, activități, tendințe. Orice detaliu care poate furniza informații. De când era reporter de teren?

– Știi care e misterul? Nici nu era. Avea rubrică de traveling.

– Grozav. Deci cu totul aeriană.

Mirarea, uluiala, stupoarea sunt indicativi emoționali aplicabili omului obișnuit. Când spun obișnuit, mă refer la omul în coconul său, în care trăirile explorărilor personale au o limită finită. Nu atunci când îți faci plimbarea de seară printre mine antipersonal.

În universul meu, stările de spirit se reduceau la atenție și concentrare. Atenție. Concentrare.

Și oricât de precaut și analitic ai fi, dracu’ nu te-ntreabă niciodată când te ia.”

 

Cristi Niculcea

Înjghebător de născociri ocazional. Fără utilitate în rest.

2 Comments

Leave a Comment.