Magazia veche are podea din pământ bătucit, pereţi de cărămidă fărâmicioasă, plombaţi cu scânduri umflate şi cârpe. O cruce din două trunchiuri de salcâm înnegrit sprijină ţigla şi lasă noaptea jilavă să împungă pe la colţuri. Întunericul toamnelor târzii are glasul ascuţit, metalic – scormone pisiceşte când peste streaşină, când pe sub uşa priponită-n funii.

Lângă peretele comun cu grajdul, bătrâna mestecă în soarba porcilor şi măsoară din ochi mormanul lemnelor: sunt destule pentru încă vreo două nopţi. Acum e vreme de zăbavă, poate asculta vrabia din pod şi mărgelele de spumă pocnind sub bocancii grei. Portocaliul stors de sub tuci se rostogoleşte spre mijlocul magaziei, îngălbeneşte, apoi moare în negreaţa peretelui opus.

Ultimele valuri de lumină masează doagele putinei ramolite şi urcă spre gură, cât să legene musculiţele de ţuică. Le studiază pofticios cloşca cea grasă, cuibărită lângă bătrână, peste bulgăraşii de puf auriu.

A tăcut vrabia din pod. Şi întunericul. Şi frigul. Sub ţigla afumată, începe o mlaştină călduţă de lene şi surzenie. Adâncă până la pirostria tuciului, strâpunsă în mijloc de hornul băligos, garnisită cu funiile de usturoi din care şoarecii îşi fac hamacuri.

Sub acelaşi acoperiş, dar unde-i mlaştina puţin mai rece, bălțata îşi pitulă botul sub paie. Rumegă în penumbră; franjuri din portocaliul pirostriilor s-au căţărat peste peretele comun şi i-au lipit topaze în vârful coarnelor. S-a rezemat pe-o pulpă, cu ugerul reavăn într-un cuibar de costreie măcinată. Viţelul îşi împinge grumazul în burta mamei, din bot îi transpiră dulceaţă de lapte. Ea rumegă. Şi linge alene un drob. El doarme, ea linge, topazul din coarne se stinge.

Somn uşor!