Ieri am ajuns în București, după 17 zile petrecute în Bucovina. Am văzut multe, m-au impresionat adeseori cocteiluri de arome, gusturi și imagini. Am înghițit și simțit în mod repetitiv unul dintre cele mai puternice amestecuri vizuale:
Se întâmpla undeva în partea de nord a țării, aproape de granița cu Ucraina. O lumină călâie și lăptoasă se presăra prin sita norilor peste siluetele versantelor stâncoase. În adierea vântului obosit pe serpentine, pădurea de conifere te strângea în sânu-i inamovibil, ca pe un bebeluș.
Ai fi putut să dormi acolo pentru restul vieții, ocrotit de grandoarea culmilor, alintat de fredonatul apelor subțiri și al cucilor. Ai fi putut să dormi acolo neatins și ocrotit pentru restul vieții. Ascuns, înălțat peste piscuri, unde nici timpul nu pătrunde. Și viața ta, până atunci limitată, se cufundă în nemurirea munților. Ai fi putut…
Lumina lăptoasă țopăia printre ierburi ca niște răcănei de opal. Și se rostogolea peste asfaltul prăfuit, plombându-i crăpăturile. Până s-a pierdut sub șenila unui tanc. Colorat într-o negreață înecăcioasă, care înghițea definitiv răcăneii de opal și orice alte scânteieri de viață. A fost al treilea pe care l-am văzut în puținele drumuri spre granița de nord.
