Am văzut pentru prima dată o colonie de pelicani, la masă. La masa lor, nu la a mea. Stăteau grupaţi ca o turmă de oi şi păşteau peştele de la suprafaţa apei. Am înţeles de la localnici că lucrează în echipă cu cormoranii şi se hrănesc împreună. Cormoranii pătrund în adâncime şi ridică peştele spre căpăţânile ciolănoase de pelican. Şi atunci începe măcelul.

Într-adevăr, i-am surprins în timpul festinului şi chiar lucrează împreună. Printre sutele de păsăroi albi şi greoi, cu ciocuri lungi şi ascuţite ca târnăcoapele, făceau planări dansante şi câteva siluete suple, negricioase.

Spectacolul naturii m-a ridicat spre culmi tot mai străine. Acolo unde beatitudinea şi milostenia se amestecă într-un elixir călduţ ce-ţi unge interiorul din creştet până la călcâie. M-am simţit mai pur, mai bun, mai nobil. Captivat de raritatea sentimentului şi măcinat de întrebări:

„Da…Pelicanii ăştia nu sunt buni de mâncat?”

Cu părere de rău vă anunţ că nu sunt. Păcat de aşa păsăroi dolofan la vreo 15 kile. Mare păcat! Recunosc. Din acel moment, au scăzut puţin în ochii mei. I-am mai privit câteva secunde şi mi-am mutat atenţia în depărtare, spre un stol de lebede