Nu știu cum fac dar numa de ăștia am noroc. Ba dau peste unu care-mi sforăie în dreapta de-mi pică retrovizoarea, ba dau peste unu care-mi rupe mânerul de la ușă că i-e frică de luat curbele cu frâna de mână, ba peste unu care-mi zice s-o iau pe acolo că sigur e bine (și ajung aproape în altă țară sau, cu altă ocazie, la buza unei păduri fără urmă de drum) i tot așa…

De data asta l-am avut pe Dani. Plecasem pe la 10 seara și planul era să ajungem în Mahmudia pe la amiază, să prindem vamporul spre Deltă. Asta însemna condus toată noaptea, să fim siguri că ajungem cu timp de pierdut…

După ce GPS-ul imi face surpriza să mă ducă pe un traseu paralel celui hotărât de mine și Dani mă anunță că nu se simte chiar bine, eu bag metalu în podea să ajung naibii odată, poate prind și eu ceva somn ca nu mai dormisem mai mult de 3-4 ore pe noapte de vreo săptămâna și ceva.

Și merg și merg și merg, mănânc sute de kilometri ca pe papanașii cu dulceață de afine. Dani tăcea mâlc de ceva vreme. La un moment dat frânez puternic, trag un pic stânga și apoi dreapta de volan și răsuflu ușurat.

După care îl aud pe Dani:

– Mamă, cât a sărit!

– Hă? Ce să sară, mă?

– Cât a sărit căprioara! N-ai văzut cât a sărit?

Căprioara de care vorbea Dani sărise atât de dihai că, nu numai că ferise contactul cu parbrizul mașinii, dar reușise să ajungă în vârful unui pom de pe marginea drumului. Pomul fiind un plop de vreo 9 metri.

Na, acuma câtă bază să am eu într-un copilot care confundă o căprioară (că știa toată lumea cum arată, nu?) c-o bufniță?