Pentru ca se tot vorbeste despre toleranta si ipocrizie in zilele acestea de dupa Charlie, as vrea sa remarc si eu un lucru.
Toti suntem ipocriti. Mai mult sau mai putin. Pentru ca ne comportam de parca toleranta ar fi cea mai nobila trasatura umana, cand de fapt este motivul pentru care am uitat ce inseamna iubirea. Ne place sa mimam intelegere, compasiune, respect, cand de fapt suntem nepasatori, dezinteresati si ignoranti.
Banuiesc ca stiti ce inseamna toleranta? Da? Totusi, hai sa vedem ce zice dexonline.ro:
“TOLERÁNȚĂ, toleranțe, s. f. 1. Faptul de a tolera; îngăduință, indulgență. ♦ Casă de toleranță = stabiliment în care se practică prostituția; bordel. 2. Obișnuință sau dispoziție pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente, substanțe, condiții de mediu etc. 3. Abatere admisă de la dimensiunea, greutatea, calitatea etc. prevăzută pentru un anumit produs. ♦ (Tehn.) Diferență dintre dimensiunea maximă și minimă admisă în prelucrarea unui anumit material și valoarea nominală a acestei dimensiuni. – Din fr. tolérance.”
Deci tolerant esti atunci cand nu-ti place de cineva, dar totusi esti ingaduitor cu el. Sau atunci cand nu-l iubesti, dar totusi il accepti. A fi tolerant, seamna izbitor de mult cu a fi o curva. Fac ceva ce nu-mi place si nu-mi face bine, dar o accept, o suport, pentru ca se afla in limitele suportabilitatii mele. In loc sa iubim, sa ne daruim, mai bine ne inchidem in noi si suportam.
Suntem toleranti, pentru ca nu vrem sa suferim, sa provocam conflicte, care pot duce la violenta.
Stiu familii, in care sotul si sotia nu se mai iubesc (de parca iubirea poate fi la trecut), dar se suporta, pentru ca au invatat sa se tolereze, fiecare crezand despre propria persoana ca se sacrifica pentru un scop nobil, cum ar fi cresterea copiilor intr-un mediu libertin si tolerant. Suna frumos si nobil? Pentru mine nu, chiar deloc.
Fundamentul casniciilor in ziua de astazi nu mai este iubirea, ci toleranta. Pentru ca toleranta a luat locul iubirii, o mimeaza, o simuleaza si o indeparteaza, zi de zi. Toleranta este o ipocrizie. Este o iubire falsa.
Toleranta, falsitatea, a ajuns sa fie mai presus decat iubirea. Pentru ca iubirea mai poate provoca suferinta, atunci cand este asumata. Si pentru ca toleranta (ipocrizia, falsitatea, pacaleala) invinge ura, agresivitatea si violenta (ma rog, atata timp cat sentimentele negative, sunt in limita suportabilitatii fiecaruia).
Ce daca toleranta duce la superficialitate, la dezradacinare si detasare emotionala, iresponsabilitate, nepasare si ignoranta?
Important este ca nu suferim si ca alti oameni nu ne dau in cap.
Incercati sa va intrebati cateva lucruri, cu oglinda in fata.
Va iubiti asa cum sunteti? Iubiti oamenii din jurul vostru? Sau mai degraba ii tolerati?
Acesta este textul unui crestin … as zice daca nu il stiu pe Hary 🙂 🙁
Ciprian, sunt momente cand simt ca trebuie sa fiu crestin, pentru ca nu ma mai suport altfel… :))
acesta este un text cu care sunt perfect de acord)))
Printre revistele ce le-am citit azi, una era despre toleranță. Şi începea fix aşa (scriu în româneşte): “Să distrugi un prejudiciu e mai greu decât să distrugi (spargi) un atom.” Continua cu definițiile toleranței, printre care “Nu poate exista toleranță fără iubire”.
În principiu da, sunt de acord cu nuanțele articolului, dar eu nu văd toleranța ca pe o lipsă de iubire sau ca ipocrizie. Eu cred că toleranța implică şi respect. Şi ca să fii tolerant cu un om întâi trebuie să ştii ceva despre el, să-l asculți şi apoi să decizi că nu eşti de acord cu el, dar îl tolerezi ptr că îl respecți. Sau ptr că bagajul educațional te îndreaptă spre asta.
Nu cred că soții care nu se mai iubesc se tolerează. De multe ori e un amestec între indiferență pură şi luptă (sub forma unor certuri continue) e mai mult un compromis tacit. Toleranță e când sforăie şi tu accepți asta fără să te muți din pat. Sau când foloseşte pasta de dinți apăsând tubul de la mijloc (oh, teh horror) în loc să o ia ordonat de jos. Ipocrizie e când stau împreună “ptr. copil/copii” şi fac viața grea tuturor, mai ales copiilor.
Şi până la urmă ce-i iubirea? Iubirea-i fix asta: să-i vezi toate greşelile, să-l/s-o cunoşti fără nicio mască şi totuşi să-ți mai tremure inima când îl/o vezi. Or asta nu se ooate fără un anumit nivel de toleranță.
În engleză nuanțele cuvântului toleranță sunt uşor mai frumoase.
“Nu poate exista toleranță fără iubire”
Defapt este fix invers. Acolo unde exista iubire, toleranta isi pierde sensul. Atunci cand iubesti, nu este nevoie sa fii tolerant. Pentru ca iubesti.
Toleranta se situeaza undeva intre iubire si ura. Atunci cand esti tolerant, defapt nu iubesti, dar nici nu urasti. Cu toleranta reusesti sa nu urasti, fara sa te implicit emotional. Avem nevoie de toleranta doar atunci cand nu suntem deschisi si dispusi sa iubim dar dorim sa evitam cu orice pret suferinta. Acest lucru nu inseamna respect fata de celalalt, ci frica. Frica de a provoca suferinta, si teama de a nu fi ranit.
Frica de suferinta vine tot din lipsa de iubire. Cand iubesti, nu iti este frica de nimic, esti dispus sa iei asupra ta orice suferinta.
Intrebarea care mi-am puso este: de ce trebuie sa ne toleram? De ce nu ne putem iubi pur si simplu?
Pentru ca iubirea inseamna asumare, implicare, ceea ce uneori provoaca suferinta.
Si nimeni nu mai doreste sa-si asume asa ceva. Fugim de suferinta ca de dracu. E mai simplu sa fii tolerant. Sa nu te implici emotional in nimic, sa ramai distant, sa mimezi iubirea, respectul, intelegerea si de fapt sa te doara la banana. Toleranta este o iubire falsa, superficiala care saraceste oamenii dpdv spiritual. O ipocrizie.
Uita-te la britanici si americani. Cat de toleranti, iubitori, amabili si respectuosi sunt. Daca cumva ai o problema, ai nevoie de un sprijin, de o intelegere, nu mai ai cu cine vorbi de atata toleranta.
Totul e perfect doar pana cand trebuie sa se implice emotional in ceva. De aia aproape fiecare cetatean care se respecta, are psihologul personal, la care se duce sa se spovedeasca periodic, contra cost, se intelege.
Definiţia respectivă nu-mi aparţine, era din revistă 🙂
E greu să ne iubim. Oamenii nu s-au iubit niciodată între ei, nici măcar la Creaţie, deşi Dumnezeu ne-a îndemnat s-o facem;
Eu nici nu cred că e nevoie de iubire, e mai degrabă nevoie de respect.
Ce-i iubirea? Cum o definim? Iubirea faţă de aproape.
PS: psiholog ne trebuie şi nouă. Chiar mă mir de ce nu avem unul deja în firmă :)))))))))))
“Nu cred că soții care nu se mai iubesc se tolerează.”
Nu am zis ca e o regula. Deobicei, daca nu se mai iubesc, se despart (cel putin in occident e asa), iar cei care nu se despart si nici nu reusesc sa se regaseasca prin iubire, traiesc ori intr-un cosmar psihedelic, ori in toleranta (minciuna, falsitate, ipocrizie).
“Toleranță e când sforăie şi tu accepți asta fără să te muți din pat.”
:))) Asta nu e toleranta, e o prostie. :))
“Sau când foloseşte pasta de dinți apăsând tubul de la mijloc (oh, teh horror) în loc să o ia ordonat de jos.”
Asta indica mai degraba o problema la tine, decat la el….)))
“Iubirea-i fix asta: să-i vezi toate greşelile, să-l/s-o cunoşti fără nicio mască şi totuşi să-ți mai tremure inima când îl/o vezi.”
Love is blindness. Cand iubesti, nu vezi greselile lui, pentru ca ele se transforma in neputintele tale.
Sincer, eu sunt mult mai des iubitor sau antipatic pe față decât sunt tolerant.
Chestia asta e percepută ca o cumplită lipsă de empatie și dovadă de răceală interioară deși eu sunt, după cum mă știu prietenii, cald ca miezul de la sufle.
Jos palaria, Hary. In sfarsit, cineva care gandeste normal lucrurile. Mai rar astfel de oameni, in Romania.