Pe Iosefina am cunoscut-o online; ea este INTJ, iar eu, INFP – perfect match! Așa au stabilit algoritmii care îți stabilesc personalitatea și viitorul. Astronomia, tarotul și ghiocul în linii de cod compilând sorocul.
Sunt 7,5 miliarde de oameni pe planetă care cresc, învață, se prostesc, se transformă. Dar dacă am îngheța timpul și transformările, am putea să-i împerechem pe toți în funcție de compatibilitate. Din cele 7,5 miliarde doar una poate fi pe primul loc, potrivindu-se cu tine 99,999…9%.
Asta a fost Iosefina. Informatică, știință, nu vrăjitorie.
Ne-am cunoscut online și acum ne vedeam pentru prima dată: două piese lego îmbucându-se cu precizie de micron. Și pluteam așa, cu sufletele îmbucate, într-un caiac pe Delta Neajlovului.
Există momente, în special la personalitățile INFP, când ne cufundăm în mintea noastră și ne pompăm orgoliul imaginându-ne scenarii. Pot fi dialoguri de câteva linii sau narațiuni întinse pe zeci de pagini imaginare:
“- Eliberați prințesa, hoarda celor o mie de tâlhari înarmați până în dinți!
– Oh, nu, este Teribilul Corban, aruncați mitralierele și fugiți!
– Mhhh, Teribile Corban, m-ai salvat! Și cu pieptul gol… pentru că îți sunt suficiente cele 5 teribile membre.”
Acum vocile nu mai dănțuiau doar în mintea mea. Puteam să îmi exprim vocal teribilismul, iar din spatele caiacului, sălta peste munți dialogul vocea suavă a Iosefinei.
Te simți bărbat atunci când plesnești sălbatic luciul cu pagaia și din spate se aude admirația clocotind în gemete. Caiacul sfâșie Delta, sângele pulsează în biceps, soarele își trage norii peste ochi, chinuit de strălucirea ta. Universul și-a desfăcut coapsele în fața ta, iar în spate geme Iosefina.
Te simți bărbat atunci când ți-ai găsit femeia. Și știi că este doar Ea, suprema, singura. Universul își poate strânge coapsele pentru că tu știi tot ce ai nevoie. Nu mai contează secretele din vulva sa, pentru că tu știi tot: o știi pe Ea.
Și cum pluteam paroxistic spre soarele timorat, trece pe lângă noi ditai vaporul spumând și fumegând, iar în urma-i se ridică valuri de două ori mai înalte decât caiacul nostru. Înfig puternic pagaia stânga, dreapta, stânga, dreapta, și dă-i și tragi și luptă-te cu delta înfuriată.
Mai, mai să ne răstoarne, dar am dres-o la timp.
A fost tăcere câteva minute. Răsuflam greu și încercam să îmi domolesc pulsul. Tăcerea este cea mai bună, până ne liniștim cu toții. Când apele erau iarăși line, am reînceput să vorbesc, dar mă simțeam mai gol, mai neîmplinit. Ceva lipsea.
Întorc privirea spre spatele caiacului și văd băncuța goală: Ptiuuu, o pierdui pe Iosefina!
Nuuu! Iosefinooo, unde ești?
Am întors caiacul și am căutat prin stuf, prin apă, aproape o oră. Ba am și întrebat câțiva pescari dacă au văzut, din întâmplare, o fată frumușică înotând prin deltă.
Aș fi căutat mai mult, dar soarele se pitise umil sub tălpile deltei și un crepuscul rece mă hăituia spre mal. Îmi amintesc că am ancorat caiacul suspinând. Aveam un nod amar în gât și o tristețe mai neagră decât noaptea așternută peste ape.
Băi, ce ghinion!
Am scos degrabă telefonul și, cu mâinile tremurânde, am deschis aplicația în căutarea lui 99,999…8%.
