”Politicul minte mai ceva ca industria de publicitate” e un adevăr atât de clar încât nu-l contestă nimeni. Vă dați seama? Până și faptul că Pământul e rotund are contestatarii lui, dar ăsta nu.

E motivul pentru care nu discut dacă se minte mai mult sau mai puțin în democrație decât într-un regim autoritar ci mă aplec doar spre cât de eficientă e minciuna în cele două forme de organizare, cât de adânc și cât de larg se propagă discursul guvernării în rândul populației.

Am impresia că majoritatea celor care nu au trăit sau nu au analizat în profunzime comunismul sunt de părere, probabil uitându-se spre cât de strigătoare la cer sunt minciunile lui, că nu au cum să fie crezute de populație. Nu sunt contestate nu din acceptare, ci doar de frica consecințelor.

Ipoteza stă în picioare când vorbim de prima generație, cea care cunoaște și altă realitate față de cea oficială. Cu cât înaintăm însă, una-două-trei generații crescute în dictatură, e ușor să vedem cum discursul autorității devine parte din cultura acelei populații și noțiuni de-a dreptul incredibile sunt acceptate ca adevăr pur.

Dacă ne uităm spre generația crescută la noi în dictatură, vedem o majoritate nostalgică care, deși expusă la dovezi palpabile despre falsul propagandei comuniste continuă să recite și să creadă aberațiile despre producții record, tehnologie mult superioară vestului decadent și așa mai departe.

Mai mult, deși majoritatea celor care nu sufereau de lipsa cărnii în firigider, o făceau trișând sistemul – furând direct de la locul de muncă, având un contact care fura de-acolo, ori ascunzând de partid o parte din ce produceau – nu vedeau niciun conflict de interese între încrederea oarbă în ce spune sistemul și necesitatea de a-i încălca regulile ca să aibă un frigider mai puțin gol.

Înlocuiți carnea cu orice produs, atitudinea e aceeași.

Făcând o paralelă cu Coreea de Nord, acolo se observă același lucru. Nimic din ce oamenii trebuie să facă pentru supraviețuire, de la mâncatul câinelui vecinului, la păzitul căcatului din WC-ul din curte pentru cota cerută, la trimis copiii după mâncat cosași pe câmp, nimic nu este legat de conducerea țării. E doar ceva ce se întâmplă din vina vestului, a celor de peste graniță, oricine numai dușman extern să fie.

Pentru că acolo comunismul nu a educat o generație ci câteva, minciuna e atât de puternică încât liderul suprem e văzut de o mare parte dintre cetățeni drept nemuritor(de unde și șocul profund pe care îl resimt când moare totuși dictatorul), având puterea de a controla vremea și alte abilități din astea divine. Cumva, cultul personalității liderului a ajuns acolo să întoarcă mentalitatea omului din mileniul trei înapoi la vremea faraonilor.

Mecanismul nu are nevoie de sofisticare. Dacă Generația 0 repetă și nu contestă propaganda din frică, Generația 1 aude doar acea propagandă atât de la stat cât și de la cercul intim și o ia drept adevăr. Fără altă sursă de informare, adevărul respectiv se cimentează atât de puternic încât devine credință.

Diferența dintre opinie și credință e simplă, prima are nevoie de argumente, a doua nu. Odată ce o opinie a trecut în credință, chiar dacă argumentele pe care se baza se prăbușesc, asta nu va avea nici cea mai mică influență asupra ei. Tehnologia românească era cea mai avansată din Europa? Da. Răspunsul nu se schimbă chiar dacă cel care a răspuns admite că mașina națională era cu 20 de ani în urma celor nemțești, electronicele la fel, utilajele de construcții la fel și așa mai departe.

În regimurile autoritare care se întind pe mai multe generații, minciuna, indiferent cât de rudimentară și străină de realitate este, va fi acceptată de mase și transformată în credință. E o atitudine normală a unui popor care aude același lucru pe toate canalele: stat/familie/biserică/școală.

În democrație, politicul minte infinit mai nuanțat și creativ(bine, nu vorbesc de noi, vorbesc de locuri unde minciuna democratică a avut timp să facă facultate).

Campanii întregi de discreditare împotriva unei persoane sau idei, fără nicio sămânță de adevăr, având ca urmare indirectă succesul politic al celor care le-au comandat, ascunderea informațiilor sensibile doar atât cât să dea o impresie diametral opusă celei reale, ieșiri războinice la rampă între aliați pe sub masă, o colecție de mutări și contra-mutări scoase dintr-un repertoriu demn de o echipă de escroci experți.

Totuși, cu toată complexitatea ei, minciuna nu va avea în democrație aceeași forță de ancorare în cultura nației ca cea din dictatură. Nici măcar adevărul nu va avea aceeași forță, dintr-un motiv foarte simplu. Întotdeauna în democrație politicul va fi împărțit în tabere care se vor contrazice una pe alta.

Chiar și în lipsa unui principiu moral sau a unei dorințe de a descoperi adevărul, lupta asta a grupărilor de politicieni erodează încrederea în mesajul autorității, că-i minciună sau adevăr deopotrivă.

Complexitatea minciunii în democrație nu o face mai puternică decât minciuna primitivă din dictatură, ci e o dovadă că-n democrație e mult mai greu să construiești un discurs fals care să fie crezut, trebuie să-l țeși mult mai atent. De asta, când vorbim de eficiență, niciodată greutatea minciunii din democrație nu se va compara cu cea care are avantajul acaparării întregului izvor de informare.

Cred că orice antrenor de fotbal din lumea asta, dacă ar avea de ales între a-i avea în echipă pe cei mai buni fotbaliști ai lumii și a avea în toate meciurile echipe adverse care nu au voie să aibă om în poartă, ar alege varianta a doua.

Asta e minciuna în dictatură, trasul la poartă când poarta nu e apărată de nimeni.

Photo by Brian Wertheim on Unsplash