Națiunea ne leagă organic, din negurile timpului și până astăzi, iar granițele și organizarea ca stat au fost doar consecințe naturale ale stării de națiune, care au înfrânt toate obstacolele și interesele politice exterioare ca să-și găsească albia pe drept cuvenită.
Așa ne-a învățat școala despre românii ieșiți din daci și romani și despre cum dorința de unire curgea prin sângele tuturor, odată cu o conștiință națională vie și puternică.
Doar că e de-ajuns să aruncăm un ochi în jur, la toate prejudecățile și insultele pe care românii și le aruncă unul spre altul, în funcție de regiunile istorice pe care le reprezintă și iese evident la suprafață, fragilitatea și tinerețea națiunii române, precum și artificialitatea conceptului de constantă națională milenară.
Și nu e vorba de noi ci de națiune în general. Avem o Americă federală mai pestriță decât toată Europa dar și la ei conceptul de națiune a fost și este prezentat cam la fel, o Franță în care nu se prea vorbea franceză, o Rusie imperială și acaparatoare și așa mai departe. Peste tot ideea de națiune a învăluit și a transformat realitatea.
Despre asta vorbește Lucian Boia în Două secole de mitologie națională, despre marketingul și forța extraordinară a conceptului de națiune, necesare pentru a reuși să treacă de la o idee elitistă și până la urmă filosofică la o realitate de nezdruncinat pentru mase.
E oarecum ironic cum ideea, calitativ superioară, de european, pe care o elită a altor vremuri încearcă acum să o impună prin UE, are de luptat tocmai cu un concept venit din același fel de gândire optimistă și luminoasă asupra viitorului macro-politic.
*
Ideile au o forță teribilă; de la religie până la națiune, au modelat pașii umanității și au reușit să unească milioane de diferențe.
Azi putem observa pe viu și instant puterea unei idei și-a unui marketing inspirat. Vedem cum milioane de oameni se mișcă la un semn, doar pentru că au o idee în comun sau același idol, cum comunități din jurul unui bloger sau youtuber se războiesc furibund în numele unor oameni fără absolut niciun fel de autoritate obiectivă sau pregătire în discuția respectivă.
De asta cred că adevăratele națiuni organice se vor forma peste câteva generații, chiar natural, pe internet, urmărind același fel de idei, fără vreo barieră de limbă sau popor.
Online nations. Începi deja să le vezi. Începi deja să intuiești și potențialul lor de exploatare.
Vlad B PopaScriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati |
|---|
Da, ideile, parerile si credintele apropiate se atrag si formeaza comunitati, in cadrul carora se nasc sisteme de valori si cadre de gandire.
In acelasi timp ideile, parerile si credintele diferite, se resping initiind conflicte (competitii) intre persoane si comunitati.
In mod cert mediul online este o platforma ideala pentru crearea de noi comunitati si sisteme de valori, care se vor afla in competitie (conflict) cu cele deja existente (offline).
Totusi, aceste noi “natiuni online”, au nevoie de o limba comuna.
Fara o limba comuna, online-ul va ramane in continuare divizat si impartit (pe natiuni).
In acest moment limba engleza este cea mai raspandita in mediul online, deci in jurul acestei limbi se creaza comunitatile “online” cele mai relevante.
Da, Hary, la asta mă refeream când spuneam fără bariere de limbă – se vorbește într-un limbaj comun, cel mai răspândit și ușor de prins (engleza) fără să simtă nimeni că-și trădează nația vorbind o altă limbă.
Plus semnele limbajului online – like, share, zâmbărici și alte alea.
L-am citit pe domnul Lucian Boia in paralel cu Neagu Djuvara (in paralel cu operele lui Neagu Djuvara – nu m-am luat la intrecere cu seniorul in a-l citi pe Boia :)) si, desi parerile si analizele lui coincideau cu propriile studii, iar expertiza lui este clar mai serioasa decat a mea, am ramas cu un puternic gust de “speculatie” in multe probleme (nu la fel de puternic precum cel venit pe filiera lui Dan Alexe, totusi).
N-am idee cum e cartea de fata, dar o sa o citesc cu prima ocazie.
Mie asta-mi place la ei, mi se par chiar atenți să facă limpede faptul că discută/speculează acolo unde nu au argumente clare sau certitudini.
Limbajul lor punctează clar lipsa unei concluzii definitive pe anumite bucăți – de asta nu înțeleg nici unele atitudini destul de stupide ale unor oameni cât de cât destupați care nu văd sau se fac că nu văd asta.
Cred c-am văzut de vreo zece ori cum pentru Alexe călușarii-s homosexuali, deși omul o arată doar ca pe o posibilitate (luând în calcul alte cete bărbătești de pe continent cu legături extrem de strânse).
Nu pricep de ce e atât de deranjant pentru mulți existența unei posibilități și mai ales de ce alegi să prezinți lucrurile ca și cum autorul ar fi afirmat respectiva posibilitate drept adevăr ferm.
Sau poate din poziția asta îi citesc numai eu și greșeala e la mine, că nu văd lucrări cu pretenție de teze științifice deși autorii lor așa le consideră, din cap în coadă.
PS – cartea e o lectură ultra-rapidă, mai mult o introducere într-o problemă extrem de largă decât o tratare a subiectului 🙂
“Nu pricep de ce e atât de deranjant pentru mulți existența unei posibilități și mai ales de ce alegi să prezinți lucrurile ca și cum autorul ar fi afirmat respectiva posibilitate drept adevăr ferm.”
Aceasta este o tendinta generala in lumea moderna.
Se numeste superficialitate rationala. Se intampla pentru ca oamenii nu mai investesc sa inteleaga rational un text (adica logic), ci il interpreteaza pur emotional, raportandu-se la propria persoana.
Imi place ce scrie autorul sau nu-mi place? Se potriveste cu parerea mea si imaginea mea despre lume/mine sau nu? Ma simt atacat ca cititor sau comfortabil?
Raspunsurile la aceste intrebari subconstiente (stereotipuri educate), decid daca un autor este simpatic sau antipatic.
In functie de aceasta eticheta emotionala, vor fi construite si argumentele de lauda sau de critica la adresa autorului/cartii.
In mod evident domnul Alexe ar fi putut scrie aceeasi carte, cu acelasi continut, dar formulata in asa fel incat sa castige mai multe simpatii. El a preferat insa un stil mai ironic si sarcastic, luand peste picior stereotipurile educate, ceea ce a starnit valuri de antipatii in randul celor care nu pot sau nu vor sa treaca de bariera emotionala proprie.
Da, Hary, de atâtea ori văd comentatori cum trec pe lângă înțelesul evident al unui text simplu doar pentru că s-au simțit lezați de ceva de acolo, chiar dacă acel ceva nici nu există.
E ca și cum ar fi niște cuvinte sau subiecte cheie care nu contează cum apar sau cum sunt tratate, că vor stârni totdeauna aceleași reacții spumoase.
Da, dar vezi tu, speculand si inaintand ipoteze, creezi totusi un “univers al analizei”. Daca inaintez trei ipoteze legate de originea extraterestrilor ajunsi pe Pamant (chiar daca-s numai ipoteze), voi fi mai putin credibil atunci cand sustin parerea generala conform careia viata inteligenta in Univers eu un fenomen foarte rar, poate chiar unic.
Neagu Djuvara nu are flexibilitatea asta, el pastrandu-si constanta linia de cercetare istorica (ceea ce apreciez, desi cu unele ipoteze e posibil sa fi fost pe langa subiect), dar Lucian Boia pare uneori sa o aiba, desi nici lui nu i-ar permite in mod normal profesia sa fie atat de “relaxat”. Pe Dan Alexe nu-l constrange insa nimic, motiv pentru care isi permite sa fie sarcastic si intepator si in acelasi timp sa arunce cateva ipoteze pe masa de dezbatere.
Din comentariul tau as putea intelege ca mai toti autorii si-ar dori sa fie ironici si sarcastici, dar numai unii isi permit sa scrie asa…:))
da, krossfire, așa funcționează cadrul ăsta rigid- dacă scrii comedie nu ai voie să publici și-un studiu antropologic modern de mare finețe că nu te bagă nimeni în seamă.
așa că unii îți asumă efectul ăsta iar alții nu, deși, obiectiv vorbind, eticheta pe care o pune autorul asupra lucrării ar trebui să definească felul în care e luată în considerare lucrarea de cititor.
Hary, Vlad: Pai da, chiar cred ca multi si-ar dori sa fie ceva mai acizi in scriitura si declaratii, dar ca, din pacate, meseria si prestigiul ii opreste din a da cu toporul metaforic (chiar si atunci cand tintele o merita).
Cu cat mai putine standarde si principii de viata bazate pe corectitudine politica (educatia civica) are un autor, cu atat mai liber si flexibil ar putea fi din punct de vedere al limbajului sau in public.
Mai departe este doar o chestiune de alegere, intre dorinta personala a autorului si asteptarile celorlalti (cititori, prieteni, colegi, societati, organizatii) de la el.
In Romania, posibil sa fie asa cum spui.
Dar in lumea hipercivilizata, autorii nu au aceasta povara a alegerii amintite mai sus.
Multi autori “seriosi” nu au porniri si dorinte nestandard, nu pentru ca le este teama de reactia cititorilor (si/sau de eventuale consecinte negative in meseria si cariera lor), ci pentru ca ei la randul lor nu se simt comfortabili daca ar faceo.
Educatia buna, este cea mai buna cenzura…:)