S-a uscat pălămida peste lacrimi de ciment, mormoloci mumificaţi strănută cenuşa în puţuri. Fără boare de vânt, amprenta tălpilor se dizolvă în coloane verticale, şerpuite doar de lentoarea moleculelor. Pustiu şi flămând, cerul aspiră inerenţa telurică. Stefuţ îşi răsfaţă fesele într-un muşuroi abandonat; chircit, sub palme frământă grumazul, îşi stoarce granule de sare din pleoapele arse.

La o cocoaşă de izlaz mai sus, Mirana se roteşte cu mâinile întise şi cântă. Miracole centrifugale i-au întins fusta şi clopotul s-a transformat într-un titirez înflorat. Singurii ochi care i-ar putea urca pe coapsele dezvelite tremură maturaţi într-o saramură uscată.

– Lie, lie, ciooo-cârli… heeei, Stefuţ! Stefuuuţ!

S-a afundat în muşuroi cât să-i scarpine bărbia cadavrele ciobite de pălămidă. Tresare. Absoarbe imaginea titirezului carnal, până pleoapele redevin inerte: o clipită leşinată. Îşi lipeşte genunchii de tâmple şi scrâşneşte agonic, trăgându-şi grumazul cu ambele braţe. Încearcă să-şi comprime întregul corp într-un ghemotoc blindat – Omul Arici, un supererou imun la uscăciune, nimicnicie şi…arsuri solare.

– Stefuuuţ, hai la mine! Hai să dansăm! Lie, lieeee, uhuuu!

Mirana şi-a scos bluza, o vântură în arătătorul făcut cârlig; se învârte, cântă, marginile fustei rotative se ridică spre sânii zvântaţi în arşiţă.

– Stefuuuuuţ!!!

Aproape a reuşit. Nu este ghemotocul perfect şi îi lipsesc ţepii apărători, dar s-a comprimat suficient încât să ignore majoritatea stimulilor externi. Îşi mai aude numele strigat cu o răguşeală delicată, de tânără vocalistă călită în fum. I-a cules întreaga concupiscenţă din vibraţia gâtului şi a fustei, din legănatul sânilor uleioşi. O păstrează într-un lăcaş intim, ca pe un ecou captiv, ultima punte între dedublarea salvatoare şi iadul exterior ariciului.

Cufundat într-o canapea de piele şi aburi parfumaţi, asculţi jocul ruletei, armonia clinchetului de pahare cu picior subţire. Miroase a detergenţi, gresie lunecoasă, plastic, rujuri, mall, acasă… un bol fără fund în care prieteni afabili varsă Cola şi butoiaşe cu rom. Iar fete cu gene lungi şi unghii încovoiate presară frunze de mentă. Mai trebuie gheaţă. Pocnim din degete şi în a oricâta zi, oră, secundă, facă-se voia noastră: „Să fie cuburi de gheaţă!”

Începe muzica aia bună, fără cuvinte, calculată ireproşabil pe ultimul sistem. Nu avem difuzoare, boxe, o cântă stolul porcuşorilor roz, cu aripi de libelulă. Sunt identici, perfect aliniaţi, de cozi poartă o perdea vişinie, întinsă pe toată linia orizontului. Atunci când îşi vor înceta zborul, aşteptăm să coboare în valuri perdeaua de catifea.

Stefuţ a abandonat poziţia ariciului iritat, a deschis ochii. Mirana plecase de mult, pustiul din jur plutea fără dependenţa punctului fix. Şi-a scuturat muşuroiul pisat sub fese, îmbărbătat cu drogul propriului gând.

Mai sus de Grobiştea Arsă, ultimele smocuri verzi acoperă creştetul dealului. De acolo începe drumul spre moţul merilor cocoşaţi, casa lui Scutură Cruci.