Primul nostru concediu veritabil în 3 ani de zile (adică nu de genul – își ia nevastă-mea 4 zile că e epuizată și vrea să doarmă un pic mai mult sau îmi iau eu două zile și trag o fugă la o baltă sau pe un munte, să pot să-mi aud gândurile, dar mă întorc mai obosit decât am plecat).

Plecăm pe la 4 dimineața, deși planul era să demarăm la miezul nopții și dă-i și mână. GPS-ul blestemat își face din nou datoria și mă duce pe o rută mai lungă decât calculasem pe PC și în loc de 7 ore fac 9 jumate. Parfum, nu alta. Ce-i drept și eu merg ca melcul cu Ioana în mașină…

Ajung pe litoral într-un final, dărâmat (nu eram un monument de energie nici la plecare) și când dau să deschid ușa mă lovește uraganul Viorica (l-am botezat pe loc după soacră-mea că e o prezență la fel de plăcută). De la mașină până în hotel am ținut-o pe Ioana de călcâi ca pe zmeu (să vezi cum fâlfâia micuța în aer), pe nevastă-mea au ancorat-o cât de cât o parte din bagaje iar pe mine, mă rog… burta.

La hotel totul mai sărăcăcios decât se vedea din poze dar na, e cultură generală că la noi pe litoral trebuie să scazi o stea ca să împaci realitatea cu reclama. Când am lăsat alegerea pe mâna nevestii-mi i-am zis că n-am pretenții, oricum n-o să facă banii, dar măcar să fie curat. Și e curat așa că e-n regulă. Că televizorul îmi intră în buzunar, ca ușa de la balcon are clanță numai pe dinăuntru, ca la baie nu stă dușul sus, ca aerul condiționat picură de se aude la o sută de metri fără să fie pornit, astea-s amănunte pentru fițoși.

N-am avut prea mult timp să mă gândesc la din astea ca fiică-mea s-a pus pe urlat, dat din picioare și făcut criză de nervi că vrea înapoi jos nu în cameră și a ținut-o așa fix două ore, de am crezut că mă arunc pe geam sau le pun în mașină și plecăm în momentul doi.

Seara am coborât la mâncare. Doamne apără și păzește… la mine scara de valori e simplă, un restaurant e valoros dacă îmi dă mâncare mai bună decât gătesc eu acasă și e acceptabil dacă îmi dă mâncare pe care eu nu aș arunca-o după ce am gătit-o.

Ăsta a picat cu brio de pe toată scara respectivă. Specialitatea bucătarului – cartofi lemon – erau niște mumii de barabule deshidratate, reîncălzite, cu gust de vechi și zeamă de lămâie. Deserturile, ambele și ele specialități ale bucătarului, erau niște chestii  (brioșă, plăcintă cu brânză, cu înghețată și frișcă) uscate și antice, pe care nu puteai pune gura ( – Oare cât are brioșa asta? – Cred că e de vârsta lui Ioana…), înghețata era scoasă din cel mai ieftin plastic luat de la colț, frișca era oribilitudine din aia vegetală.

Prețul? Undeva la 20 de euro o masă pentru doi, numai două feluri și fără băutură. Nici mult nici puțin petru o masă, enorm pentru ce era în farfurii. Bleah, de 3 ori bleah.

Era să uit. Unul dintre puținele lucruri la care România e fruntașă pe plan mondial e internetul, viteză și preț, ieftin ca braga, iute ca săgeata. Cum mă la 3 stele să nu ai net în cameră? Numai la recepție și acolo un net de zici că e dial-up din 2000… cum mă?

Să nu dai 50 de euro pe lună pentru o brumă de net la tot hotelul mi se pare neobrăzare. Sincer, sunt adeptul vorbei alea – nu-ți convine pleci – dar când văd atâta lipsă de obraz nu am cum să nu mă enervez. Ditai hotelul, plin ochi și tu nu ești în stare să dai niște bănuți pentru 5-6 routere și un pârlit de abonament?

Nu am ieșit pe plajă, uraganul era tot acolo, valuri cât casa, frig.

Prima zi – Vis, frate!